Damien
O urmăresc cum dispare pe uşă şi ascult până când zgomotul produs de motorul maşinii ei se îndepărtează şi, în cele din urmă, sunt învăluit într-o linişte asurzitoare.
Sunt un dobitoc!
Imediat ce înregistrez faptul că am lăsat cea mai bună şi frumoasă persoană care a apărut vreodată în calea mea să plece, fără să fi încercat să o opresc, îmi vine să mă iau singur la bătaie.
Credeam că o să mă simt împăcat pentru că o să o las să fie liberă, să cunoască pe cineva demn de ea. Deja am murdărit-o prea mult cu atingerile mele. Dar tot ce simt e o mare durere în piept.
*
Mi-aş dori atât de mult să spun că zilele se scurg şi realitatea faptului că Maya nu mai face parte din viaţa mea nu îmi mai provoacă senzaţia aia de durere în piept şi încet-încet reuşesc să o uit. Dar, de fapt, nu a trecut decât o zi. O singură zi de când Maya a ieşit pe uşă. Şi sentimentul straniu pe care îl am de mai bine de 24 de ore e că nu a plecat deloc. Am impresia că o să o văd oricând în casă, îmbrăcată în tricoul meu şi zâmbind călduros. Aproape că i-am simţit parfumul dulce, atunci când am intrat la bucătărie să îmi pregătesc ceva de mâncare, deşi, ştiu că Maya a fost rar pe acolo. Chiar şi când Eric a trecut mai devreme şi mi l-a adus pe Ares, am avut, pentru o secundă, ciudata senzaţie că urmează să aud chicotitul Mayei, la vederea căţeluşului, acum lipsit de bandaje şi mai vioi ca niciodată.
Şi simt că o iau razna pentru că tocmai m-am întors de la magazin, de unde am cumpărat mâncare pentru Ares şi provizii pentru mine şi tot aşteptam să îi simt mâna Mayei în a mea, strângând-o uşor.
Da, nu a plecat decât fizic pentru că o simt cum păşeşte, cu grijă, prin sufletul meu, şi o aud constant în partea stângă a pieptului. În fiecare bătaie, mă strigă şi încep să cred că am făcut o greşeală. Cea mai mare...
A doua zi, am ajuns într-un loc în care nu m-aş fi gândit că o să vin singur. Am întrebat până am găsit pe cine căutam.
— Ai dat-o în bară, nu-i aşa?
Vocea lui slăbită mă întâmpină de cum păşesc în salon.
Joshua mă suprinde cu abilitatea lui de a mă citi în doar câteva secunde.
Mă apropii cu paşi nehotărâţi de patul lui. Nu îmi ridic privirea către el, de teamă că ar putea vedea imediat durerea din ochii mei. Mă aşez pe singurul scaun din colţul camerei şi continui să îmi admir pantofii. Nu vreau să întâlnesc privirea dezaprobatoare a lui Joshua.
— Eşti un idiot!
Afirmaţia lui mă face să ies din starea mea şi, pentru prima dată de când am pus piciorul aici, mă uit direct la bătrânul conectat la o multime de aparate. Nu ştiu de ce am venit să îl văd tocmai pe el, dar când îi observ privirea dezamăgită, încep să mă gândesc dacă nu era mai bine să fi stat acasă.
Explicaţiile mele nu îşi au rostul pentru că sunt sigur că Joshua înţelege că e vorba de Maya şi că eu am făcut ceva greşit. Cum să nu înţeleagă când parcă stă scris, cu litere de-o şchiopă, pe întregul meu chip?
— Merită pe cineva mai bun, Joshua, încerc să îl conving că ceea am făcut a fost cea mai bună alegere. Sau poate încerc să mă conving pe mine...
— Prostii! hotărârea din glasul lui mă intrigă. Merită ceva mai bun, Damien?
— Da! îi răspund fără ezitare.
— Ţi-a spus ea asta, băiete? Ai auzit-o rostind aceste cuvinte? Cerându-ţi să o laşi în pace, să nu te mai apropii în veci de ea pentru că îşi doreşte ceva mai bun? Spune-mi!
Dar nu mă lasă să-i răspund pentru că privirea mea îi dă clar de înţeles că are dreptate.
— Eşti un idiot! repetă insulta pe care mi-a adresat-o şi mai devreme. Nu fi un idiot aşa cum am fost eu!
— Ce vrei să spui? Ce ai făcut?
Şi imediat ce întrebarea mea îi ajunge la urechi, Joshua nu mai e bătrânelul morocănos. Ochii lui par că se reîntorc în timp şi zâmbeşte amar la amintiri demult trecute. Chipul lui nu mai pare brăzdat de riduri, ci întinerit de memorii. Şi când începe să vorbească, glasul lui frânt păstrează atâta emoţie, că nu pot să opresc fiorul care mă cuprinde atunci când îl aud.
— Am iubit-o aşa mult... Era cea mai frumoasă femeie. Nu pot să ţi-o descriu. Nu s-au inventat încă acele cuvinte care să facă cinste înfăţişării ei. Dar încă îmi amintesc perfect fiecare trăsătură a chipului ei şi fiecare curbură a trupului ei. Aşa, de parcă ar fi exact în faţa mea...
Nu cred că e nevoie să mi-o descrie pe această fată. Zâmbetul lui o face suficient.
— O chema Simone. A fost iubirea vieţii mele. Genul ăla de iubire pe care o întâlneşti o singură dată în viaţă şi pe care, dacă eşti inteligent, o păstrezi şi eşti cel mai norocos bărbat din lume, sau eşti un prost şi îţi regreţi fiecare secundă din viaţa pe care o trăieşti fără ea.
— Ce s-a întâmplat?
— Eu am fost un prost. Am lăsat-o să plece. Am crezut că merită ceva mai bun.
Râsul lui amar îmi îngheaţă sângele în vene. Povestea lui are un final trist, ştiu asta deja. Amintirea ei îl doare mult mai tare decât boala care îi măcelăreşte corpul acum: un cancer care i se răspândeşte rapid peste tot.
— Ştii ce mi-a spus înainte să plece?
Dau din cap, îndemnându-l să-mi răspundă el.
— Mi-a spus: "N-am nevoie de cineva mai bun ca tine. Am nevoie de iubire. Mă iubeşti, nu-i aşa? Pentru că dacă o faci, tu eşti tot ce-mi trebuie." Şi ştii ce am făcut după ce mi-a spus asta?
— Ce? îndrăznesc să îl întreb, deşi furia din ochii lui mă intimidează.
— Nimic.
Îl privesc nedumerit câteva secunde.
— La dracu', Damien! Nu am făcut nimic, înţelegi? Am tăcut, deşi o iubeam cu fiecare nenorocită de fibră din corpul meu! Am închis ochii ca să nu îi pot vedea dezamăgirea de pe chip şi lacrimile care îi curgeau pe obraji. Apoi, m-am întors cu spatele la ea şi mi-aş fi smuls urechile dacă aş fi putut, ca să nu-i mai aud suspinele şi durerea. Şi când paşii ei s-au îndepărtat de mine, am auzit. Am auzit cel mai terifiant sunet... Mi-am auzit inima cum se frânge în două şi cum bucata cea mai mare se smulge din pieptul meu şi se târăşte după Simone. Şi apoi a fost doar linişte, după ce a trîntit uşa în urma ei.
Joshua plânge, dar nu se jenează de asta şi nu încearcă să-şi şteargă lacrimile.
Nu pot să îl privesc acum. Gândul meu fuge imediat către Maya. Şi eu am lăsat-o să plece, exact cum Joshua a lăsat-o pe Simone a lui. Ideea de a o pierde pe Maya doare. Dar realitatea faptului că am pierdut-o deja şi e doar vina mea îmi paralizează toată simţurile. Sunt gol fără ea.
După câteva minute de linişte, Joshua continuă, de data asta vocea lui e răguşită din cauza plânsului şi a suferinţei pe care o retrăieşte.
— Simone a găsit un alt bărbat. Am aflat după câţiva ani, de la o prietenă de-a ei. Era un tip arătos, avea bani, un viitor strălucit, era tot ce nu eram eu şi îi putea oferi lui Simone ce eu nu aş fi putut niciodată. Doar un singur lucru nu a putut să-i dea. Iubire... O bătea zilnic.
Dezgustul din vocea şi de pe chipul lui sunt dovezi clare că dacă l-ar fi avut acum în faţă pe acest individ, oricât de bolnav ar fi Joshua, l-ar face să plătească cu vârf şi îndesat fiecare palmă ridicată asupra lui Simone.
— Era doar un trofeu pentru el. La început a păcălit-o cu atenţia falsă şi cu gesturile studiate, dar mai apoi adevăratul lui caracter a ieşit la iveală, nemilos. O înşela de nenumărate ori şi de fiecare dată când încerca să se despartă de el, pedepsele pe care le îndura erau îngrozitor de crude. Nimeni nu a ştiut adevărul despre relaţia lor, până într-o zi când bătaia...
Lacrimile încep să-i curgă iar şi îi e mult prea greu să continue să vorbească.
— Nu trebuie să-mi povesteşti, încerc să-l întrerup, să îi curm într-un fel suferinţa, dar nu mă lasă.
— Nu. Trebuie să auzi.
Trage de câteva ori aer în piept.
— Nu a mai putut. A bătut-o atât de rău până când a adus-o în pragul morţii. A ajuns la spital, pentru că nişte vecini au auzit urletele ei de disperare şi au chemat poliţia, altfel ar fi lăsat-o să se chinuie până când... Nu a rezistat mult în spital...
Ia o pauză lungă şi continuă să povestească.
— Prietena ei i-a descoperit jurnalul în care scrisese tot ceea ce nenorocitul ăla îi făcea zilnic şi toate ameninţările, jignirile şi torturile la care o supunea, fără milă. Un an. Atât i-a trebuit ca să o distrugă. Doar pentru că eu nu am crezut că sunt bun pentru ea. Pentru că am lăsat-o să plece din viaţa mea, gândindu-mă că merită mai mult şi că îi fac un bine. "Am nevoie doar de iubire". Doar asta voia. Nu mai mult. Şi eu o iubeam cât n-ar fi putut să o iubească toţi bărbaţii din lume la un loc. Atât de mult o iubeam. Atât de mult o iubesc...
Nu mai vreau să-l ascult. Vreau să tacă şi să ies de aici. Palmele mele se strâng puternic în pumni şi tot ce vreau acum să fac e să mă duc la Maya şi o strâng în braţe, să o ştiu în siguranţă, lângă mine, nu cu vreun nemernic.
— Orice om normal s-ar întreba cum de am lăsat-o să plece, din ce moment ce o iubeam aşa mult. Dar adevărul e că, noi oamenii avem tendinţa să greşim şi să o dăm în bară doar cu lucrurile şi persoanele la care ţinem cel mai mult. De frică să nu le pierdem, le pierdem în cele din urmă pentru că suntem mai preocupaţi de "ce s-ar întâmplă dacă" şi uităm să ne bucurăm şi să încercăm să păstrăm. Am fost un laş. Mi-a fost frică că nu aş fi suficient pentru ea. Că într-o zi, aş dezamăgi-o, şi-ar da seama că sunt un coate-goale, că nu am nimic care să merite iubit. Şi am făcut ce face orice laş. Am fugit. Am fugit de iubirea ei. Nu am avut curaj să rămân şi să lupt. Acum, dacă aş mai avea o şansă, aş lupta. M-aş bate până la ultima suflare. Aş alege-o pe ea şi aş ţine-o toată viaţa, strâns, lângă mine şi aş face orice ca niciodată să nu simtă că nu sunt suficient de bun pentru ea. Ea credea că sunt. Trebuia doar să cred şi eu asta. Aş face orice... orice! Doar să-i mai văd măcar pentru o secundă zâmbetul. O secundă doar să o mai văd...
Joshua nu mai plânge. Nu mai are lacrimi. Şi plânsul fără lacrimi e sfâşietor.
— Nu fi laş cum am fost eu, Damien! glasul lui, deşi hârşâit, e hotărât şi autoritar.
— Nu fugi de iubirea ei. De iubirea ta. Într-un fel, noi doi semănăm atât de mult, dar îmi doresc din suflet ca tu să fii inteligent şi să te simţi cel mai norocos bărbat din lume. Şi dacă nu eşti convins ce e ceea ce simţi tu atunci când doar te gândeşti la Maya, dă-mi voie să-ţi mai dau un sfat: Nu te mai minţi singur. E iubire: atunci când tot ce ai pierdut nu mai contează pentru că ea reuşeşte să umple tot ce era lipsă în tine. Ştiu că te sperie, că e mult prea intens şi habar nu ai cum să manevrezi sentimentele astea astfel încât să nu le scapi printre degete, dar crede-mă, o viaţă cu ea, cu femeia care te face întreg din nou, atunci când reuşeşte să iubească bucăţelele frânte din tine, merită toate luptele pe care trebuie să le duci, cel mai mult cu tine însuţi. Pentru că o viaţă fără ea... nu mai e viaţă, când te simţi mort pe dinăuntru.
Nu ştiu ce să-i spun. Ce ar trebui să fac? Chiar dacă m-aş duce acum la Maya, nu cred că ar vrea să mă vadă. Pot să încerc, totuşi...
— Du-te! îndemnul lui Joshua îmi aduce speranţă.
— Nu e nevoie de multe cuvinte ca să îi arăţi că ai fost un idiot şi o vrei în viaţa ta. Maya e fată deşteaptă, se prinde repede. Arată-i, în schimb, şi fă-o să simtă, să nu se îndoiască nicio secundă că ar există undeva, pe lumea asta, cineva care să o iubească mai frumos decât cum o faci tu. Du-te, Damien! Haide!