Damien
Sunt îngrozit să merg acolo. Abia mă pot concentra asupra drumului. Dar, mă uit imediat la scaunul din dreapta mea pe care Maya doarme liniştit.
E un drum lung, de aproape patru ore şi am plecat destul de dimineaţă, de îndată ce l-am lăsat pe Ares la Eric şi Kim. Căţeluşul ăla chiar mi-a intrat la suflet şi nu m-am îndurat să îl las singur pentru cât timp voi lipsi eu. Nu i-am spus însă lui Eric unde voi merge.
Nu am mai pus piciorul în oraşul meu natal de când Xavier m-a adoptat şi la doar câteva săptămâni ne-am mutat unde locuim în prezent. E un pas uriaş pentru mine şi încă nu ştiu de ce am acceptat. Maya are un efect ciudat asupra mea, iar puterea pe care o are mă sperie şi îmi place în acelaşi timp. Ieri am făcut ceva ce nu mi-aş fi închipuit vreodată că o să mai fac pentru vreo fată: am încercat să îi fac o zi de naştere distractivă. Nu am plănuit să o duc la bâlci, mi-am amintit doar că Xavier ne-a dus acolo pe mine şi pe Eric acum câţiva ani şi am avut sentimentul că Maya s-ar simţi bine. De când am aflat când e ziua ei, m-am tot gândit dacă ar fi o idee bună să îi fac un cadou sau să fac ceva special pentru ea, dar cred că lucrurile s-au derulat mult mai bine aşa cum s-a întâmplat.
— Hei, vocea slabă a Mayei mă face să îmi întorc câteva secunde atenţia către ea, înainte să mă concentrez din nou la condus.
— Cât mai avem?
— Aproape jumătate de oră, ai dormit ceva, remarc amuzat.
— Da, nu prea am apucat să dorm aseară, se scuză ruşinată.
— De ce? încep să mă îngrijorez că a păţit ceva.
— Oh, nimic, doar... se joacă nervoasă cu tivul rochiei. M-am tot gândit la ziua de azi, la cum o să fie şi... am stat trează până târziu.
— Nu vrei să mergi cu mine? nu încerc să îmi ascund dezamăgirea din glas.
— Ba da! mă contrazice panicată. Sunt doar îngrijorată de cum o să decurgă totul.
— Nu înţeleg...
— Nu vreau să faci asta doar pentru că te simţi cumva dator că eu ţi-am dezvăluit trecutul meu şi te-am dus chiar şi la mormântul tatălui meu. Vreau să faci asta pentru tine, pentru că tu simţi asta şi... nu ştiu... ridică din umeri, demoralizată.
— Maya, nu fac asta pentru că tu m-ai influenţat şi mă simt cumva dator.
Adevărul e că o fac doar pentru ea, pentru că are atâta încredere în mine şi m-a lăsat să intru în viaţa ei, chiar dacă nu i-am cerut asta, şi pur şi simplu, de fiecare dată când se uită la mine cu blândeţe şi căldură mă face să îmi doresc să o las şi eu, la rândul meu, să îmi pătrundă în viaţă. Ea este cea care m-a împins să mă gândesc, în primul rând, la o idee aşa absurdă, Dar, într-un fel, ştiu că nu o fac în totalitate pentru ea. Ştiu că are dreptate şi că e timpul să mă eliberez de sentimentele negative pe care mi le stârnesc amintirile. Şi gara unde a început sfârşitul sufletului meu de copil care încă mai credea în iubire, în noţiunea de "familie", este locul în care trebuie să mă opresc prima oară.
*
Asta e. Am ajuns, în final. Maya e imediat lângă mine, după ce ieşim amândoi din maşină şi, de data asta, eu sunt cel care o ia de mână şi o strâng cu putere, implorând-o fără cuvinte, să mă lase să o ţin aşa. Şi Maya înţelege, ca de obicei, ceea ce simt.
Pornim amândoi cu paşi mărunţi către intrare şi în momentul în care ajungem pe peron, ziua aceea începe să mi se deruleze continuu în minte.
Nu îmi dau seama că strânsoare mea a devenit dureroasă pentru Maya, decât atunci când o aud cum scânceşte încet lângă mine.
— Încă îmi amintesc atât de clar totul... îi şoptesc, eliberând din presiunea cu care i-am prins mâna.
Maya nu îmi spune nimic, dar o simt cum începe să îmi maseze delicat palma.
— M-a lăsat aici singur... Şi am aşteptat-o, Maya, am aşteptat-o exact aşa cum mi-a cerut ea. Nu m-am mişcat din locul ăla. Nici când a început să îmi fie frig, nici când ploaia cădea fără milă, nici când eram ud leorcă şi tremuram fără oprire, nici când oamenii veneau şi întrebau ce e cu mine... Am stat cuminte şi am aşteptat-o, dar nu a mai venit. De ce nu a venit, Maya? De ce?
Nu îmi pasă că sunt vulnerabil în faţa Mayei sau că ochii mei au lacrimi, pe care nu le-am plâns de la 15 ani.
— Nu ştiu, Damien, îmi răspunde Maya, cu tristeţe.
— Era mama mea. Ar fi trebuit să mă iubească, nu? Mamele nu îşi abandonează copiii! De ce m-a abandonat? încep să strig şi mă îndepărtez furios de Maya. O iubeam! Era mama mea şi ea m-a lăsat aici ca şi când aş fi fost un ambalaj care i-a căzut pe stradă şi nu i-a păsat să îl ridice. Nu m-a iubit, nu-i aşa? îmi cobor vocea, lipsitdintr-odată de puteri.
— Damien...
— Nu, nu încerca să îi iei apărarea, Maya! Nu îi abandonezi pe cei pe care îi iubeşti, nu? Nu aşa se întâmplă? Rămâi lângă ei, orice ar fi! Aşa ar trebui, aşa... Unde e iubirea? Vezi, Maya, vezi de ce nu pot eu să cred în iubire... Cum aş putea când tatăl meu a fost un nenorocit care era interesat mai mult de sticla de băutură şi singura dată când mă observa era atunci când se lăuda cu mine prietenilor lui de pahar, când mama, singura care îmi arăta câteva semne de afecţiune, m-a abandonat, fără să se gândească de două ori, într-o gară, când singura fată căreia i-am dat vreodată o şansă şi-a bătut joc de mine, când bunicul meu nu a dat doi bani pe mine şi...
Mă opresc când îmi dau seama că Maya încă nu ştie despre Karl şi ce s-a întâmplat cât timp am locuit la el. Îmi trec nervos mâna prin păr şi încerc să îmi calmez respiraţia.
Câţiva oameni se uită la mine şi la scena pe care am creat-o cu ţipetele mele. Deja le văd nemulţumirea din priviri, simt cum mă judecă şi cum mă consideră un derbedeu cu probleme emoţionale care sperie călătorii.
Mă pregătesc să urlu la ei, când îi simt atingerea pe umăr. Maya. Vine în faţa mea şi fără niciun cuvânt, mă îmbrăţişează. E prea bună cu mine, gândesc în timp ce îmi duc braţele în jurul ei.
— Încetează, te rog, să îţi mai faci singur rău cu astfel de gânduri! Xavier te iubeşte, Eric te iubeşte, chiar şi Victoria! Eu... Ei sunt familia ta acum şi toţi ţin la tine, dar tu eşti prea prins în revolta ta asupra celor care nu au făcut-o, ca să realizezi asta. Îţi pierzi energia şi te consumi pentru cei care nu merită să mai ocupe vreun loc în sufletul tău, dar ar trebui să te concentrezi pe cei care ţi-au demonstrat că merită să ocupe cel mai important loc. Nu înţelegi că părinţii nu sunt cei care îţi dau viaţă, ci cei care te păstrează în viaţa lor şi te cresc, îţi sunt alături, te ajută şi te iubesc? Familia sunt doar persoanele care rămân! Şi când ţi-e bine, dar mai ales când ţi-e greu!
Cuvintele ei mă lovesc tare. Ca o palmă peste faţă care mă trezeşte la realitate, în cel mai brutal mod.
Nu înţeleg cum Maya are dreptate mereu şi cum eu nu am reuşit să văd tot ceea ce îmi spune ea acum. Şi partea şi mai ciudată e că, singurul lucru pe care simt să îl fac acum e să o sărut. Să îmi zdrobesc buzele de ale ei, ca şi când ar fi ultima oară când aş avea ocazia să le ating. Ochii ei verzi nu reuşesc să îmi atragă privirea asupra lor când buzele ei sunt singurele pe care le văd.
Zgomotul trenului care tocmai soseşte mă face să îmi dezlipesc privirea de la gura Mayei.
Şi în următoarele secunde, totul se petrece ca într-un film. Maya începe să zâmbească în timp ce o nouă idee i se formează în căpşorul ăla al ei frumos, mă apucă de mână şi mă trage până în apropierea trenului, în dreptul unei uşi deschise.
— Maya, ce vrei să faci? îmi dau seama care e planul ei, dar încerc să o ţin pe loc.
— Haide, Damien, mă imploră cu ochi verzi şi mari! Urcă! Mergem câteva staţii şi apoi ne putem întoarce, începe să negocieze. Hai să facem asta, ceva nebunesc, spontan! Să trăim un pic!
Rugăminţile ei şi dorinţa care i se citeşte pe chip mă fac să cedez şi să urc împreună cu ea în tren.
Maya mă conduce prin vagoanele aproape goale, până ajungem în dreptul unui compartiment liber. Intru după ea, închizând uşa în urma mea.
— Nu am călătorit prea mult cu trenul, îmi mărturiseşte Maya, uitându-se pe fereastră. De fapt, cred că asta e a treia oară când urc într-unul. Întodeauna mi s-a părut fascinant, dar locuind într-un oraş mare în care e mult mai simplu să circuli cu maşina sau cu avionul, niciodată nu am avut prea multe ocazii. Tati mi-a făcut plăcerea de a călători cu trenul după ce văzusem un film în care soţia unui soldat îşi lua la revedere de la acesta pe peronul unei gări şi continuam să îl implor să mă ducă într-un astfel de loc.
Trenul se pune în mişcare şi Maya se ridică pe vârfuri şi deschide un geam mic prin care începe să se simtă o uşoară adiere.
E în continuare cu spatele la mine şi vântul îi răvăşeşte părul.
O dorinţa puternică pune stăpânire pe mine şi nici măcar nu mai încerc să mă împotrivesc.
Mă apropii hotărât de ea, o prind de umărul stâng şi o întorc cu faţa la mine. Apuc să îi văd surpriza de pe chip, înainte să-i strivesc buzele cu ale mele. Şocul ei iniţial durează doar câteva secunde, apoi îi simt buzele moi mişcându-se în acelaşi ritm cu ale mele. Se simte atât de bine... Mâinile ei se încolăcesc în părul meu, strângând uşor. O prind cu blândeţe de ceafă cu o mână, iar cu cealaltă o apuc de talie şi o apropii şi mai mult de mine, până când corpul ei se lipeşte perfect de al meu. Chiar şi în timp ce o sărut, îi pot simţi o urmă de zâmbet, iar asta mă face şi pe mine să zâmbesc. După alte câteva secunde, mă îndepărtez încet de ea, atât cât să îmi sprijin fruntea de a ei. Cu ochii închişi, încerc să îmi calmez bătăile inimii, atât de violente, şi să îmi recapăt respiraţia. Dar, deşi sărutul m-a lăsat puţin fără aer, senzaţia ciudată pe care o simt e totuşi diferită: pentru prima dată respir aşa cum trebuie, de parcă, ceva mi-a blocat până atunci căile respiratorii şi acum totul s-a curăţat, lăsându-mă să trag aer în piept într-un mod normal.
Îmi deschid temător ochii. Nu vreau să văd reacţia de pe chipul Mayei. Pentru că dacă o să mă respingă, chiar nu ştiu ce o să fac.
Un verde intens mă întâmpină când reuşesc să îmi fac curaj şi să o privesc pe Maya. Dar în afară de asta, nu pot să îmi dau seama ce crede cu adevărat despre ce s-a întâmplat adineauri. Vreau să fac un pas înapoi, dar mâna ei mă atinge delicat pe obraz, oprindu-mi mişcarea.
— Maya, eu...
— Damien? mă priveşte atent, în timp ce îşi trece degetele fine peste acea parte a feţei mele pe veci deformată. Un fior îmi străbate tot corpul în urma gestului ei. Taci şi sărută-mă!
Îmi ia ceva timp să înregistrez cuvintele ei, dar atunci când o fac nu mai pierd nicio altă secundă şi îi atac din nou gura într-un sărut pasional. O învălmăşeală de atingeri şi gemete de plăcere învăluie compartimetul în care ne aflăm. Dar în acest moment nu mă pot gândi la nimic altceva decât la buzele ei pe care i le gust disperat să le întipăresc cât mai bine în memoria mea. Fiecare pariticică.
Trenul se opreşte într-o staţie şi tot atunci se întrerupe şi sărutul nostru. Nu vreau să îi dau drumul.
— Maya...
Dar din nou mă întrerupe, de data asta prin degetul pe care mi-l pune în dreptul buzeleor pe care le simt uşor umflate.
— Damien, nu strica momentul... mă roagă, închizând pleopele.
Îi sărut vârful degetului, apoi i-l înlătur şi îi strâng mâna într-a mea.
— Maya, trebuie să coboram, îi reamintesc că suntem încă în tren.
— Nu vreau, se bosumflă ca un copil.
— Nu putem să mergem mai mult. Nici măcar nu avem bilete, încerc să o conving, fără să o supăr.
— Nu îmi pasă de bilete! îşi pune capul pe pieptul meu şi oftează. Hai să mai mergem câteva staţii.
— Nu putem...
— Ba da, mă priveşte cu speranţă. Câteva staţii şi apoi coborâm şi ne cazăm undeva în orăşelul în care o să ajungem. Şi petrecem câteva zile departe de locurile pe care le ştim şi cu care suntem obişnuiţi. O escapadă...
Ar trebui să îi spun un "nu" categoric, să mă îndepărtez imediat de ea, să nu o mai las să înainteze în sufletul meu. Ar trebui, dar nu o fac. În schimb, cedez rugăminţilor ei, o trag mai aproape de mine, pe bancheta de piele şi o las să umble prin sufletul meu cât pofteşte. O escapadă... Nu vreau să analizez ce se întâmplă între noi. Vreau doar să o ţin în braţele mele şi să îi simt respiraţia caldă pe gâtul meu. Şi după, îi dau drumul, o las să plece dacă asta vrea, nu o să o ţin lângă mine, încerc să mă conving pe mine şi pe inima mea trădătoare care face atâtea salturi de încântare.