Maya
— Te-ai tuns?!
Damien stă în faţa mea, îmbrăcat într-un costum negru care îi vine perfect. Dar nu faptul că e pentru prima dată îmbrăcat elegant şi nu în obişnuitul lui hanorac sau tricou mă şochează. Nu. Ceea ce atrage numaidecât atenţia este părul lui sau, mai bine zis, lipsa acestuia.
Damien şi-a tuns părul care îi cădea în valuri discrete până la umeri. Acum este scurt şi nu îi mai acoperă faţa. Cicatricea lui e perfect vizibilă şi îmi dau seama că nu e încă obişnuit cu asta, dar arată foarte bine fără acele plete.În sfârşit chipul lui este descoperit şi pot vedea cu claritate fiecare trăsătură. Bărbia proeminentă îl face să aibă un aer dur, iar lava din ochii lui nu mi-a topit niciodată sufletul aşa cum se întâmplă acum când nu mai sunt nevoită să îi întrezăresc ochii printre fire dezordonate. În afară de cicatricea de pe obraz, restul chipului lui pare sculptat cu grijă şi dedicaţie de cel mai priceput făuritor de artă. Şi chiar dacă el îşi detestă acea cicatrice, mie întodeauna mi s-a părut că îl face şi mai atrăgător, îi conferă şi mai multă masculinitate.
După ce îl studiez minute bune, îmi dau seama că el aşteaptă părerea mea în legătură cu noua lui înfăţişare. Mă priveşte cu teamă.
— Nu ştiu ce să zic...
— Oh, nu îţi place, nu-i aşa? Ştiam eu că e o prostie! exclamă furios. Acum crezi că sunt cu adevărat hidos şi nici măcar nu pot să mai ascund cicatricea asta nenorocită!
Se întoarce cu spatele la mine, strângându-şi mâinile în păr cu frustrare şi bombănind nervos ceea ce bănuiesc că sunt câteva înjurături colorate.
— Nu, Damien, îi ating umărul pentru a-l face să se întoarcă. Îmi place mai mult acum.
Rămâne în aceeaşi poziţie, încordat şi supărat. Îl ocolesc până ajung în dreptul lui. Privirea îi e îndreptată în jos, iar dezamăgirea de pe chipul lui mă întristează. Îi prind faţa între palmele mele, forţându-l să se uite la mine.
— Eşti foarte chipeş aşa, îi mângâi delicat obrazul stâng, acoperit de cicatrice.
Se încordează şi mai tare sub atingerea mea şi în continuare mă priveşte sceptic.
Îi zâmbesc şi îmi trec mâna prin părul lui scurt, dar totuşi bogat şi moale.
— Vorbesc serios, Damien, încerc să îl conving. Acum pot să îţi văd ochii, fără să mă mai împiediceşuviţele alea rebele . Încetează să te mai ascunzi. Nu am crezut niciodată că eşti hidos, aşa cum spui tu. Nu cred asta în acest moment şi nu o să cred asta niciodată pentru că adevărul e că nu ai nimic de care ar trebui să îţi fie ruşine.
Privirea mea alunecă câteva clipe asupra buzelor lui roşiatice, atât de pline.
— Deci îţi place? mă întreabă din nou.
— Da. De fapt, să ştii că nu e frumos din partea ta să eclipsezi mirele în ziua nunţii lui. Cine ştie, Eric ar putea să devină gelos pe fratele lui, glumesc la final, pentru a mai destinde atmosfera.
Dar nu e deloc o glumă pentru că eu chiar cred că Damien este unul dintre cei mai chipeşi bărbaţi pe care i-am văzut şi, cu siguranţă, o să atragă atenţia multor domnişoare.
— Nu mai minţi, Maya, îmi răspunde Damiend încruntat.
— Nu mint, mă ridic pe vârfuri şi îl sărut pe obraz. Nu trebuia să te întâlneşti cu Eric acum? îmi aduc aminte. E deja ora 10:00. Kim o să apară din clipă în clipă.
Cei doi viitori miri au sosit acum două ore din prelungita lor vacanţă, iar Kim o să vină la mine să ne pregătim împreună, în timp ce băieţii se vor aduna în apartamentul lui Eric şi al lui Kim.
— Da... face o pauză. Am vrut să te văd înainte, adică să văd ce părere ai despre tunsoare, adaugă stânjenit. O să plec acum, se întoarce, pregătit să deschidă uşa.
— Ne vedem peste câteva ore.
*
— Mi-a fost aşa dor de tine, Kim! o îmbrăţişez strâns.
— Şi mie, Maya, şi mie!
Ne îndreptăm amândouă către sufragerie şi o ascult pe Kim povestindu-mi cum a petrecut o lună în Spania cu viitorul ei soţ. Încă nu i-am spus despre accidentul cu rochia ei, dar sunt foarte agitată şi mă tem să nu îi stric una dintre cele mai importante zile din viaţa ei.
— Oh, Doamne, Maya, nu îmi vine să cred că azi mă mărit! exclamă uimită şi panicată în acelaşi timp.
Simt că momentul să îi arăt noua rochie de mireasă a venit, aşa că îmi fac curaj şi mă ridic în picioare.
— Kim, încep timid, evitându-i privirea şi concentrându-mă asupra podelei.
— Nu, nu! Cunosc privirea asta, Maya! Ceva s-a întâmplat, nu-i aşa? Spune-mi, ce !
Reacţia ei nu face nimic ca să îmi calmeze nervii.
— Ştii, rochia ta...
— Oh, nu! mă întrerupe, bănuind ce e mai rău.
— Îmi pare atât de rău, Kim! lacrimile mele sunt pe punctul a-şi face apariţia. Am încercat să fac totul perfect, dar am dat-o în bară! mă uit acum în ochii ei. Ştiu că ţi-ai pus toată încrederea în mine şi că...
— Maya, spune odată ce s-a întâmplat! mă roagă îngrijorată.
— E distrusă! Îmi pare aşa rău, crede-mă! Ţi-am luat alta deja, dar ştiu că o să mă urăşti pentru că...
— Doamne, Maya, opreşte-te! Kim mă apucă de umeri hotărâtă. Nu o să te urăsc!
— Dar, ţi-am stricat rochia şi...
— Maya, ascultă-mă, eşti cea mai bună prietenă a mea! Nu o să te urăsc niciodată pentru ceva atât de banal ca o rochie, fie ea de mireasă sau nu! De fapt, nu cred că pot să te urăsc vreodată. Mi-ai fost alături mereu şi ai făcut pentru mine ce nu ar fi făcut nimeni altcineva: ai organizat o nuntă în doar o lună şi a trebuit să îl suporţi, pe deasupra, şi pe Damien.
— Damien nu e chiar aşa de rău, simt nevoia să o contrazic.
Kim ridică sprâncenele mirată.
— Chiar aşa?
— Da...
— Oh, Maya, roşeşti! Nu pot să cred! Îţi place de el, nu-i aşa? mă întreabă amuzată.
— Da, ca prieten, adaug repede. Suntem doar prieteni.
— Sigur că da, sarcasmul evident în vocea lui Kim. În fine, văd că nu vrei să recunoşti, dar asta nu înseamnă că ai scăpat aşa uşor de interogatoriul meu.
Îmi dau ochii peste cap şi încerc să schimb subiectul.
— Haide, Kim , nu aveai o nuntă pentru care trebuie să fii gata?
— Chiar aşa, ai spus că ai cumpărat o altă rochie, nu?
— Da, am încercat să găsesc una asemănătoare, dar...
— Şi ce a păţit rochia mea? mă întreabă Kim curioasă.
Îi povestesc totul apoi mă duc în camera mea, de unde scot noua rochie de mireasă.
— Maya, e foarte frumoasă! surpriza de pe faţa ei mă face să răsuflu uşurată.
Îi place şi asta înseamnă că nu i-am stricat ziua.
— Ştiu că nu e că...
— Încetează odată! Nu te mai simţi vinovată, nu ai de ce. A fost un accident. În plus, rochia asta e superbă! Nici nu mai contează că nu e cea pe care am vrut-o eu iniţial, Maya... M-aş căsători cu Eric şi în pijamale, doar să fim cât mai repede soţ şi soţie, adaugă visătoare.
Cuvintele ei îmi aduc aminte de Damien. A avut dreptate: pentru Kim nu e important în ce s-ar fi îmbrăcat, atâta vreme cât ea şi Eric se căsătoresc.
— Şi totuşi, Kim, în pijamale? râd de ideea ei trăznită. Imaginează-ţi cum ar fi! Cea mai originală nuntă, cu siguranţă!
— Mai taci! Înţelegi tu ce am vrut să zic! începe şi ea să râdă.
Da, înţeleg. Iubirea ei pentru Eric nu e condiţionată de nişte haine şi chiar dacă nicio mireasă nu îşi doreşte să îmbrace la propria nuntă altceva decât o rochie de mireasă şi să arate cel mai frumos în ziua aia, sunt convinsă acum că pentru Kim nu ar fi fost o problemă dacă ar fi purtat chiar şi haine obişnuite. Dar nu am de gând să îmi las prietena să facă asta. Kim va străluci azi, fără îndoială.
*
După îndelungi pregătiri, eu şi Kim suntem gata. Kim e cu adevărat frumoasă. Străluceşte în rochia albă care îi complimentează pielea uşor măslinie, sărutată de razele soarelui din Spania şi chiar dacă abdomenul ei nu mai e plat ca altădată, asta nu o face să fie mai puţin fermecătoare. Rochia îi vine perfect şi detaliile din dantelă sunt elegante şi îi oferă lui Kim un aer preţios, iar împletitura simplă pe care a ales să şi-o facă în părul ei lung şi brunet mi-a transformat prietena în cea mai frumoasă mireasă.
Ne îndreptăm amândouă în maşina mea către locul în care urmează să aibă loc evenimentul mult aşteptat.
Damien m-a sunat acum câteva minute şi mi-a spus că el şi Eric au ajuns deja, că preotul a sosit şiel şi că toţi ceilalţi invitaţi sunt prezenţi şi aşteaptă mireasa.
Parchez maşina şi mă întorc către Kim, care stă în dreapta mea, jucându-se agitat cu brăţara argintie de la mâna ei.
— Am emoţii, Maya, şopteşte speriată, ochii ei albaştri mari încărcaţi de emoţie.
— E normal să ai. Dar o să fie bine. Haide, Kim, Eric te aşteaptă şi pun pariu că e şi mai emoţionat ca tine.
Se uită la mine şi îmi zâmbeşte uşor.
— Şi când o să vadă cât de frumoasă eşti, o să fie nevoie să îl susţină Damien ca să nu îi se înmoaie picioarele, adaug ca să o ajut să se relaxeze. Şi se pare că funcţioneză pentru că zâmbetul ei se transformă în hohote de râs.
— Cred că nu doar Eric o să aibă azi nevoie de susţinere, îmi face Kim cu ochiul, râzând în continuare.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că Damien s-ar putea să aibă un şoc când o să-şi aţintească privirea asupra ta. Eşti superbă, Maya!
— Vorbeşti prostii!
Nu ştiu de ce gândul că lui Damien o să îi placă de cum arăt astăzi îmi face inima să bată cu putere. Dar îmi amintesc de reacţia lui când am ieşit din cabina de probă. Nu a părut atât de încântat. Şi simt iar gustul dezamăgirii. Forţez un zâmbet şi deschid portiera.
— Haide, Kim, doar nu vrei să creadă Eric că te-ai răzgândit şi îl părăseşti la altar!
Kim mă urmează către locul amenajat special pentru ceremonia religioasă. Pe măsură ce ne apropiem, Kim analizează fiecare detaliu.
— Doamne, Maya, e atât de frumos totul!
Un pavaj din pietre duce către altarul în spatele căruia se oglindeşte lacul. Arcada sub care aşteaptă preotul şi Eric, este decorată cu un voal subţire alb pe care sunt prinse bucheţele de orhidee roz şi albe. În faţa altarului sunt aşezate şase bănci din lemn, vopsite în alb, pe câte două rânduri pentru cei care o să fie prezenţi la slujbă. Ulterior, cineva o să vină să strângă băncile pentru a mai adauga câteva mese, iar restul meselor, în mijlocul cărora se află de asemenea florile preferate ale lui Kim, sunt amplasate deja de o parte şi de cealaltă a altarului, în faţa căruia o să stea mirii, la un loc special. Ringul de dans a fost poziţionat în partea stângă şi decorat cu luminiţe. După multe greutăţi, totul e pregătit şi arată aşa cum trebuie.
— Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut, Maya! E minunat!
— Uşor, Kim, nu vreau să îţi distrugi machiajul din cauza lacrimilor! o avertizez când observ că mai are puţin şi plânge.
— Nu pot să mă abţin! E mult prea frumos totul! Nu îmi vine să cred că ai făcut singură toate astea! Eşti incredibilă! Nu ai idee cât de recunoascatoare îţi sunt, Maya, serios!
— Oh, Kim, o îmbrăţişez la rândul meu, stăpânindu-mi cu greu lacrimile. Ar trebui să îi mulţumeşti şi lui Damien, în fond, el e cel care a sugerat să organizăm totul aici şi m-a ajutat la multe aspecte, ţin din nou să precizez contribuţia lui Damien.
Kim dă uşor din cap, apoi îşi îndreaptă spatele şi porneşte hotărâtă către altar. Înainte de a ajunge acolo, tatăl ei, mai emoţionat decât oricine altcineva,vine şi o conduce, ţinând-o de mână, până în faţa viitorului lui ginere.Eric, aranjat aşa cum se cuvine într-un costum care îi vine turnat, o priveşte pe Kim fascinat şi cu ochii în lacrimi, copleşit de faptul că în doar câteva minute o va putea numi pe iubita lui "soţie" aşa cum a visat de nenumărate ori. Emoţia lor mă învăluie şi pe mine şi sunt fericită că s-au găsit reciproc şi că au parte de finalul fericit la care au tânjit amândoi atât de mult.
În partea dreaptă, în spatele lui Eric, îl văd pe Damien care nu e deloc atent la cei doi îndrăgostiţi. Se uită la mine şi privirea lui intensă îmi face inima să o ia razna şi vestiţii fluturaşi să îmi apară în stomac. Privirea lui mă urmăreşte până ajung şi eu în spatele lui Kim. Acum că sunt mai aproape de el, îi observ în sfârşit ochii care îi strălucesc ca niciodată şi care par, în lumina soarelui, ca două pietre de chihlimbar. Aud vocea preotului care tocmai începe slujba, dar nu pot să îmi mut privirea de la Damien. Întreaga mea atenţie este furată de el.
Restul ceremoniei se desfăşoară ca în ceaţă pentru mine. Singurul lucru la care mă concentrez în timpul ei e zâmbetul sincer de pe chipul lui Damien.