— Haide, Damien, grăbeşte-te!
Mami vrea să mergem cu trenul într-o excursie. Mi-a promis că o să îmi placă acolo unde o să mă ducă. Dar nu înţeleg de ce mă trage după ea atât de grăbită. Taxiul tocmai ne-a lăsat la gară, iar mami se îndreaptă către peron, agitată. La fiecare câteva secunde se uită în spate. Tati nu e cu noi, dar mă bucură asta. Întotdeauna ţipă la mine şi la mami şi nu mă lasă niciodată să mă joc.
Ne oprim pe peron şi mami se întoarce către mine cu lacrimi în ochi. De ce plânge? Am supărat-o cu ceva?
— Damien, o să mă duc acum să cumpăr biletele de tren, da?
Dau uşor din cap, speriat să nu o necăjesc şi mai tare.
— Bine, eşti un băieţel cuminte, nu-i aşa? Mami vrea ca tu să stai aici, înţelegi?
— Da.
— Perfect, puiule. Să nu te mişti din locul asta, da?
O aprob din nou pentru că nu vreau să se răzgândească şi să nu mă mai ducă în excursie.
Îmi zâmbeşte satisfăcută, apoi se apleacă şi mă sărută pe frunte.
— Te întorci repede, mami?
— Da, mă întorc... îmi răspunde înainte să plece.
Au trecut prea multe minute de când mami a plecat, dar eu nu am părăsit locul în care m-a lăsat. A început să îmi fie frig şi vreau să intru înăuntru, dar nu vreau ca mami să se supere pe mine când o să vină şi nu o să mă găsească unde mi-a spus să rămân. Poate dacă aş fi avut ursuleţul meu preferat cu mine, l-aş fi ţinut în braţe şi nu mi-ar mai fi fost frig, dar mami nu mi-a dat voie să iau nimic cu mine. Mi-a spus că nu o să am nevoie pentru că acolo unde mergem o să am de toate.
— Hei, ce faci aici singur? Unde sunt părinţii tăi, copile?
O doamnă îmbrăcată cu o haină de blană mă priveşte îngrijorată.
— Mami s-a dus să cumpere bilete. Mi-a spus să o aştept aici, îi răspund pentru că vreau să mă lase în pace.
— Eşti sigur? Când vine? Trebuie să-ţi fie foarte frig îmbrăcat doar în puloverul ăla, nu? Pare subţire...
Privirea ei gânditoare mă deranjează. Nu o cunosc pe această doamnă, dar ştiu că mami trebuie să se întoarcă, a spus că o să vină. Nu m-ar minţi.
— Nu vrei să vii mai la adăpost?
Dau din cap în semn că nu.
— Ce tren aşteptaţi tu şi mama ta?
Ridic din umeri.
— Poate că ar fi mai bine să o aştepţi înăuntru, la adăpost. În curând o să înceapă ploaia, îmi arată cerul care e acoperit de nori întunecaţi.
— Nu! Mami mi-a spus să o aştept aici!
Tonul meu ridicat o face pe femeie să se încrunte, dar în cele din urmă se îndepărtează de mine şi mă lasă singur.
*
A început să plouă. Nu ştiu cât e ceasul, dar mami nu a venit. Au trecut trei trenuri până acum. Doamna cu haina de blană a plecat.
E seară deja. Şi e atât de frig. Ploaia m-a udat complet, dar nu pot să mă mişc de aici. Mami a spus să o aştept în locul ăsta. Oamenii trec pe lângă mine, unii mai grăbiţi, alţii se opresc şi mă întreabă dacă m-am rătăcit, unii încearcă să mă ia de aici, dar de fiecare dată îi refuz sau ignor. Mami o să vină după mine.
*
S-a întunecat de tot afară. Ploaia s-a oprit. Pe peron s-au aprins câteva lumini. Mami nu a venit încă. Gândul că m-a uitat aici mă face să plâng. A spus că o să vină, că se duce să ia bilete şi o să se întoarcă după mine. Tremur de frig şi simt cum lacrimile îmi udă obrajii mai tare decât ploaia care a încetat de curând. Mami nu mai vine. M-a lăsat aici, singur.
Am aşteptat-o ore întregi, dar nu s-a întors. Nici când lacrimile mele s-au oprit, nici când doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă m-au luat cu ei şi m-au urcat într-o maşină de poliţie şi nici când am ajuns acolo. Nu s-a mai întors niciodată după mine.