Damien
— Eu sunt nepotul Victoriei, reuşesc să spun în final.
Faţa Mayei trece de la şoc, la confuzie, la încântare în doar câteva secunde.
— Serios?
— Nu, Maya, glumesc... îi răspund sarcastic. Da, vorbesc serios.
— Dar cum?
Îmi trec agitat mâna prin păr, apoi încep să îi explic.
— Victoria e sora lui Xavier.
— Oh...
— Da. Ea deţine cofetăria şi mi-a oferit o slujbă atunci când a gustat pentru prima dată ceva făcut de mine.
— Nu ştiam că îţi place să faci prăjituri.
— Penibil, ştiu.
Ignor confuzia de pe faţa ei.
— Xavier e un avocat celebru, fiul lui îl urmează, iar eu... Eu sunt un amărât de cofetar. Foarte tare, râd sarcastic.
— Ce? glasul Mayei e indignat. Damien, cum poţi să crezi că e penibil faptul că faci cele mai delicioase dulciuri pe care le-am gustat în viaţa mea? Eu nici măcar o supă nu ştiu să fac, îţi aminteşti, nu?
Gândul la seara în care Maya a încercat să gătească pentru mine îmi aduce un mic zâmbet pe chip. A fost cel mai drăguţ lucru pe care cineva l-a făcut sincer pentru mine, fără a aştepta nimic în schimb.
Mă concentrez din nou pe ceea ce tocmai mi-a spus acum. Nu consideră jalnică slujba mea?
Mă uit la ea, neîncrezător.
— Încetează, Damien! Nu pot să cred că ai impresia că ceea ce faci tu e mai puţin decât face Xavier sau oricine altcineva, dă din cap furioasă.
— Ai idee de câte ori am rugat-o pe Victoria să îmi spună numele cofetarului care lucrează acolo? Niciodată nu mi l-a dezvăluit şi poate că nu aş fi ştiut nici măcar că este nepotul ei, dacă nu aş fi insistat de fiecare dată când o vedeam. Mereu îmi spunea că acest "cofetar misterios" nu vrea să fie văzut de nimeni şi doar pentru că e nepotul ei şi e atât de talentat, i-a oferit toată discreţia de care avea nevoie. Mi-am dorit atât de mult să îl cunosc...
Ultima frază o rosteşte şoptit, uitându-se adânc în ochii mei. Verdele ăla magnetizant...
Felul în care se uită la mine, de parcă aş fi un erou care tocmai i-a salvat viaţa, îmi readuce senzaţia necunscută în stomac şi îmi agită inima în piept.
— Damien, să nu îţi fie ruşine pentru cine eşti şi ceea ce faci! Sunt fericită că am reuşit să cunosc în sfârşit cofetarul misterios de la "Afrodita". Şi sunt mândră că eşti chiar tu, prietenul meu.
Vocea ei e mai mult decât sinceră. Nu credeam că pot să fac pe cineva mândru de mine.
Nu ştiu ce să îi spun. Toate replicile mi-au rămas blocate în gât. Nu pot decât să mă uit la ea, fermecat şi să o las să îmi ţină în continuare mâna în ale ei.
— Damien?
Vocea Victoriei răsună de la intrarea în cofetărie. Maya îşi întoarce brusc capul.
— Maya?
Confuzia surorii lui Xavier e de înţeles. I-am last mesaj în ziua în care mi-a fost rău, spunându-i că voi reveni la muncă abia săptămâna viitoare pentru că nu mă simt bine. Iar acum mă vede aici şi pe deasupra în compania Mayei. Probabil e un şoc pentru ea să mă vadă vorbind cu cineva.
Maya mă trage uşor de mână, indicându-mi că vrea să ne apropiem de Victoria. Mă las condus de ea până ajungem în dreptul ei.
— Victoria, ce bine îmi pare că astăzi eşti aici. Vreau să te rog ceva foarte important.
Imediat îmi aduc aminte de intenţia Mayei de a folosi cofetăria "Afrodita" ca furnizorul de prăjituri pentru nuntă. Dar oare acum că ştie că lucrez aici, o să vrea să fac eu toate dulciurile? O să dureze o veşnicie! Şi nu accept ca angajaţii care îşi fac treaba în celelalte ore cât eu nu sunt aici, să mă ajute. Nu pot să lucrez în preajma altor persoane, de asta am program special şi nu mai e nimeni în afară de mine în spate, unde se pregătesc şi coc dulciurile.
Maya îi explică Victoriei despre nuntă şi îi spune ideea ei. Dar nu am fost cu adevărat atent la nimic din ce au vorbit cele două până când mi-am auzit numele.
— Mă gândeam că ar fi frumos ca Damien să facă tortul, iar de restul gustărilor să se ocupe altcineva. Ştiu că toţi cei de aici se descurcă nemaipomenit, dar Damien, fiind fratele lui Eric, ar însemna foarte mult dacă s-ar ocupa el personal de tort. Ce zici, Damien? îşi întoarce Maya privirea către mine.
Victoria se uită la mâinile nostre. Maya încă nu mi-a dat drumul şi, aparent, nici eu ei. Privirea iscoditoare a Victoriei mă face să îmi retrag uşor mâna şi să rup astfel legătură cu Maya.
— Nu ştiu ce să zic... încerc să evit un răspuns direct.
Nu vreau să accept pentru că ştiu că ar trebui să îmi dau toată silinţa ca totul să iasă bine şi Maya se aşteaptă ca eu să fac cel mai bun tort. Nu vreau ca oamenii să aibă aşteptări din partea mea. Nu vreau să văd dezamăgire pe chipul Mayei când o să guste din tortul meu şi o să i se pară banal. Nu după ce am auzit-o spunându-mi că e mândră de mine.
— Maya, dragă, intervine Victoria, te ajut cu mare plăcere cu absolut tot ce ai nevoie, dar Damien nu făcut niciodată un tort pentru o nuntă. Sunt sigură că Marie ar putea să te ajute cu asta, face cele mai bune torturi şi...
— Nu, Vicky, tonul Mayei e serios şi dur. Damien se va descurca cu siguranţă.
— Maya, nu cred că...
— Victoria, te rog! o întrerupe Maya, nervoasă.
E absurd! Victoria nu crede că pot să fac asta. De ce insistă atât Maya, care nu mă cunoaşte decât de atât de puţin timp. Nu ştie că nu îmi ies întotdeauna toate reţetele. În schimb, Victoria ştie că nu am mai făcut niciodată torturi pentru nunţi pentru că nu îmi plac acest gen de evenimente.
Ochii ei vibranţi îi caută pe ai mei.
— Damien, nu e nevoie să răspunzi chiar acum. Dar gândeşte-te la asta, cel puţin, te rog! Dacă o să refuzi, o să găsim altă soluţie, în regulă? Dar gândeşte-te...
Tot ce pot să fac e să o asigur cu un dat din cap care e imediat răsplătit cu un zâmbet cald.
— Maya, în sfârşit l-ai întâlnit pe cofetarul meu special, decide Victoria să schimbe subiectul.
— Oh, da! Acum pot să asociez gustul delicios cu un chip.
Deja răbdarea mea începe să se ducă. Nu îmi place să fiu subiectul conversaţiei. Şi, parcă simţindu-mi starea de spirit schimbându-se, Maya mă prinde de încheietura mâinii din apropierea ei şi intră în magazin.
— Victoria, scuze, ne-am luat cu vorba şi deja am întârziat, îi aruncă Maya peste umăr.
— Draga mea Maya, nu am vrut să vă reţin aşa mult. Serviţi-vă cu tot ce poftiţi, astăzi, pentru tine, e din partea casei.
— Eşti o drăguţă, Vicky, ca de obicei.
*
Ne-am reîntors la Joshua, încărcaţi cu prăjituri de tot felul, fără cele de lămâie pentru că nu am fost astăzi acolo ca să le pregătesc special pentru Maya, cum o făceam în fiecare sâmbătă.
De data asta, Joshua nu se mai încruntă când mă vede. Îmi oferă un zâmbet scurt.
Îi fac un semn aproape insesizabil din cap, lăsându-i de înţeles că nu am nimic cu el, dar nici nu vreau să comunicăm prea mult. Se pare, însă, că blondina nu prea înţelege asta, pentru că în minutul următor foloseşte pretextul că trebuie să dea un telefon şi se duce până la maşină, pentru a ne lasa pe Joshua şi pe mine singuri.
După câteva clipe de tăcere inconfortabilă, Joshua îşi aşază cutia, acum goală, lângă el şi vorbeşte cu mine.
— Şireată micuţa, nu?
Vorbeşte despre Maya?
— Ne-a lăsat intenţionat singuri. Vrea să ne cunoaştem mai bine. Ce zici...se opreşte câteva secunde încercând să-şi amintească numele meu... Damien, nu?
— Da, îi răspund sec.
— Şi ce te-a făcut să te răzgândeşti?
Mă uit la el confuz.
— În legătură cu nunta. În legătură cu Maya. Mi-a spus că la început erai foarte hotărât să o abandonezi şi să nu îi dai nicio mână de ajutor.
Ridic din umeri indiferent.
Nu îmi place să fac conversaţie cu alţi oameni.
— Nu eşti prea vorbăreţ, nu?
Din nou, aleg să îl ignor.
— Eram şi eu aşa ca tine, înainte să o întâlnesc pe Maya.
Asta mă face să mă întorc cu faţa la el, curios. Joshua priveşte pierdut în depărtare.
— Nu voiam să vorbesc cu nimeni, continuă. Uram pe toată lumea, mă uram pe mine. Când am văzut-o prima dată pe Maya, am crezut că o să îmi pierd minţile. Avea ceva din Simone. Ţi-a zis de Simone?
Nu mă lasă să răspund.
— Am iubit-o aşa mult pe Simone...
Rămâne tăcut o vreme, privind în zare şi zâmbind la amintiri.
— Maya e ca o rază de soare, nu-i aşa? se întoarce spre mine.
— E atât de plină de energie, de viaţă, încât te face şi pe tine, la un moment dat, să te întrebi "eu de ce nu mai viaţă în mine?", "eu de ce încă trăiesc, dar mă simt mort pe dinăuntru?" Aşa e ea. Mi-a alungat din întunericul care mă înconjurase, Damien. O să îi fiu recunoscător toată viaţa pentru asta.
Joshua are lacrimi în ochi.
— Nu i-am cerut nimic, dar ea mi-a dat oricum. Datorită ei încă mai trăiesc. Aş fi murit demult pe străzi, îngheţat de frig sau din cauza hranei. Dar ea a fost acolo.
— De ce nu accepţi ajutorul ei? decid să intervin şi să îl întreb ceea ce m-a intrigat şi atunci când Maya mi-a povestit de el.
— Vezi tu, Damien, când ştii că tu ai omorât motivul fericirii tale, nu mai vrei să fii tratat cu bunătate pentru că simţi că nu meriţi.
Rămân nemişcat, impresionat de durerea cu care Joshua rosteşte fiecare cuvânt. Pare că de fiecare dată când deschide gura, cineva îi scrijeleşte sufletul cu un cuţit şi fiecare vorbă e pătată cu sânge şi suferinţă.
— Nu merit, Damien. Poate într-o altă zi, am să-ţi povestesc. Dar te asigur că nu merit să trăiesc în confort şi să mă bucur de viaţă. Nu când ea nu mai poate niciodată să facă asta.
Cine e ea? Simone? A fost iubita lui, dar ce s-a întâmplat?
— Mâncarea de la centru îmi e suficientă. Pot să mă adăpostesc acolo iarna. Am fost de câteva ori şi la apartamentul pe care Maya mi l-a pus la dispoziţie şi am acceptat şi mâncarea pe care mi-o aducea mereu. Dar de fiecare dată mă simţeam vinovat. Vinovat că eu trăiesc şi ea nu. Că eu dorm într-un pat şi ea sub pământ, că eu mănânc mâncare caldă, iar ea nu mai mănâncă nimic.
Un fior îmi trece pe şira spinării.
— Nu pot să accept ajutorul Mayei, nu mai mult decât face deja pentru mine. Ştiu că dacă aş refuza-o complet, aş face-o să sufere şi nu îmi doresc asta. Dar eu nu merit nici să trăiesc bine, nici să mor pentru că aş scăpa de tot atunci. Nu, eu merit să îndur fiecare clipă în agonie, în durere şi suferinţă pentru că eu am omorât-o pe Simone, Damien! Eu am omorât-o! Asta e pedeapsa mea pentru ce am făcut! Înţelegi? Înţelegi, Damien?
Lacrimile îi curg şiroaie pe obraji. Confesiunea lui m-a şocat până în punctul în care nu mai am nicio reacţie. Stau şi îl privesc, înmărmurit de ceea ce am aflat.
Chiar atunci apare Maya şi îngrijorată se apropie de Joshua şi îl îmbrăţişează.
Nu ţine cont de faptul că hainele lui sunt murdare, că probabil nu s-a mai spălat de zile întregi şi că a dormit pe străzi, ci îl ţine la pieptul ei, murmurându-i cuvinte liniştitoare, până când strigătele disperate ale lui Joshua încetează.