Maya
Damien a dormit până când mâncarea pe care am comandat-o din oraş a fost livrată. Am aşteptat destul de mult, ce-i drept, dar a meritat pentru că a fost delicioasă. Am stat tot timpul cu Damien, să mă asigur că mănâncă ceva, în ciuda protestelor lui şi a evidentei stări de rău.
Am pierdut o zi întreagă din pregătirile pentru nuntă, dar nu regret că am rămas aici cu Damien. Cu siguranţă că nici mâine nu vom reuşi să facem nimic pentru că încă o să fie slăbit, dar nu am de gând să îl las singur. Ceva îmi spune că nici el nu şi-ar dori să fie singur, oricât de nesuferit ar părea uneori. Şi, dacă sunt sinceră cu mine până la capăt, îmi place să petrec timp cu el.
După ce am mâncat, m-am schimbat cu acelaşi tricou pe care mi l-a dat Damien data trecută când am rămas aici peste noapte. Nu i-am spus încă că plănuiesc să dorm aici pentru că sunt sigură că nu mă va mai lăsa, dar nu vreau să plec, ştiind că el e bolnav.
În cele din urmă, pregătită cu o cană fierbinte de ceai, îmi fac curaj şi urc scările către dormitor. Trebuie să îi spun că o să fiu aici toată noaptea, în caz că are nevoie de ceva.
Intru, cu teamă în suflet că o să îl enervez din nou, şi sunt surprinsă să îl văd pe Damien în pat, sprijinit cu spatele şi capul de câteva perne, uitându-se insistent la uşă, parcă aşteptându-mă. La cât de obosit mi s-a părut după ce am terminat amândoi de mâncat, aş fi crezut că e aproape adormit.
Mă apropii, uşor agitată, şi când ajung în dreptul lui, îi întind cana şi o aspirină, dar îmi face semn să le las pe noptieră.
— O să o iau puţin mai târziu.
Vocea lui sună diferit. Nu pot să îmi dau seama de ce.
Privirea lui îmi urmăreşte fiecare mişcare şi inima mea începe să reacţioneze destul de ciudat: bate alert, de parcă ar încerca cu disperare să îmi transmită ceva. Dar o ignor pentru că îmi aduc aminte că sunt atât de neliniştită fiindcă nu ştiu cum să îl anunţ că o să dorm din nou aici.
Mă uit la el. Ochii lui căprui, ce par aproape negri acum, mă urmăresc în continuare. E o senzaţie stranie. Până acum nu cred că l-am mai surprins să mă privească atât de concentrat. De fapt, de cele mai multe ori, îmi evita mereu privirea, dar acum simt ca şi când el e cel care vrea să menţină contactul vizual. E atât de greu de citit băiatul ăsta!
— O să rămâi peste noapte? îmi observă ţinuta.
Dau uşor din cap. Dintr-o dată, mi-am pierdut glasul.
Nici unul din noi nu mai spune nimic. Într-un fel asta e de bine, înseamnă că nu îl deranjează că o să dorm aici.
— Ţi-e somn? decid să rup tăcerea deja apăsătoare.
— Nu chiar, se intide după aspirina şi ceaiul de pe noptieră.
— Putem să vedem un film, dacă vrei. Am laptopul în maşină...
Nu ştiu de ce i-am propus asta. Ştiu că o să mă refuze. Dar din nou mă surprinde prin impredictibilitatea lui.
— Nu e nevoie. Laptopul meu e chiar acolo, pe masă, îmi indică un birou mic în capătul opus al camerei.
Faptul că e dispus să petreacă timp în compania mea îmi produce o stare de bine şi toată tensiunea pe care am resimţit-o până atunci dispare.
Iau laptopul şi mă întorc doar ca să văd că Damien mi-a făcut loc deja în patul lui. Nu pot să-mi opresc un mic zâmbet victorios, în timp ce mă apropii de partea stângă a patului. Observ că e îmbrăcat într-o bluză cu mânecă lungă, cu toate că în casă e destul de cald. Dar poate că are frisoane din cauza răcelii. Ignor detaliul ăsta, în timp ce mă aşez confortabil pe salteaua moale.
Pentru că Damien mi-a lăsat mie alegerea filmului, decid să pun "Jaful perfect".
*
În primele minute, Damien este încordat şi se foieşte continuu, încercând să păstreze o oarecare distanţă faţă de mine. Fâţâiala luimă face să mă simt foarte prost. Chiar aşa mult mă urăşte, încât i se pare groaznică ideea de a mă atinge?
Enervată, opresc filmul şi mă întorc cu faţa către el.
— Damien, să ştii că nu o să contactezi nicio boală contagioasă dacă mă atingi!
Imediat, mişcările lui încetează şi se uită surprins la mine.
— Nu e asta... ochii lui mă evită, evident stânjenit de ceva.
— Atunci care e problema? Stăm amândoi în acelaşi pat şi ne uităm la un film. Nu e nimic greşit. Nu mă deranjează dacă stăm aproape unul de celălalt şi ne atingem din greşeală...
Conversaţia asta sună atât de ciudat...
Oftatul lui îmi alungă orice urmă de supărare.
— Poţi să-mi spui, Damien, îi strâng umărul stâng, într-un gest de confort.
În cele din urmă, începe să vorbească, cu vocea lui răguşită.
— Sunt răcit, Maya.
Mă uit la el, nelămurită deloc.
— Ştiu asta. Ţi-e teamă că o să răcesc şi eu? Pentru că nu o să se întâmple, am un sistem imunitar ridicat. Şi chiar dacă o să răcesc, nu e o problemă.
— Nu...
— Nu înţeleg, Damien.
Îşi întoarce capul în cealaltă parte, evitându-mi complet privirea şi continuă pe un glas atât de scăzut, încât nu reuşesc să aud nimic din ceea ce îmi spune. Îl rog să repete. Oftează din nou, dar se conformează.
— Nu am făcut un duş de ieri, Maya. Sunt transpirat şi...
Îşi întoarce capul către mine, mă priveşte câteva secunde ruşinat, apoi îşi coboară din nou privirea şi îşi duce, din obişnuinţă, mâna la cicatrice pentru a se asigura că e acoperită de părul lui lung.
Ce?! De asta se comportă el atât de ciudat?
Fără să îi răspund prin alte cuvinte, dau uşor din cap, nemulţumită de faptul că el mă crede atât de superficială, şi mă apropii de el până când umărul meu îl atinge pe al lui. Pornesc din nou filmul, apoi mă lipesc şi mai tare de corpul lui Damien. Îmi menţin atenţia asupra ecranului laptopului, aşa că nu ştiu ce reacţie are Damien. Înţeleg că a fost prea slăbit ca să facă duş şi vreau să îi arăt că nu mă deranjează absolut deloc aspectul ăsta.
Încărcată cu multă fermitate şi un val nou de curaj, îi caut mâna lui Damien. Încet, aproape temătoare, îmi încleştez degetele cu ale lui şi ofer o strângere uşoară.
Spre surprinderea mea, Damien nu îşi retrage palma. Îl simt cum începe să se relaxeze lângă mine.
*
Filmul s-a terminat deja de câteva minute. Am pus laptopul înapoi şi apoi m-am întors la locul meu, lângă Damien.
— Mâine crezi că o să fii ok singur câteva ore? îl întreb în timp ce încerc să îmi găsesc o poziţie comodă.
— O să mă descurc, Maya.
Mă întorc pe o parte, cu faţa la el. Îmi aşez mâinile sub cap, în timp ce Damien rămâne cu faţa în sus şi privirea în tavan, gânditor.
— Hmm, îţi vine să crezi că mai avem mai puţin de trei săptămâni până la nuntă?
Damien se uită ciudat la mine, puţin amuzat chiar, şi în loc de răspuns, ridică uşor din umeri.
— Eric şi Kim o să se căsătorească, în sfârşit. Sunt atât de fericită pentru ei! După toate prin câte au trecut, încă sunt împreună şi se iubesc.
Damien scoate un sunet dezaprobator.
— Ce?
— Nimic. Doar... se opreşte.
— Doar ce, Damien? încerc să aflu ce voia să spună.
— Eşti mult prea naivă, Maya.
— Naivă?
— Da. Toată treaba asta cu "ei se iubesc"...
— Ce vrei să spui? Nu crezi că Eric şi Kim se iubesc? îl întreb deranjată de părerea lui.
— Nu doar ei doi. În general... Nu cred în iubire.
Răpunsul lui mă surprinde.
— Nu crezi în iubire? repet pentru a mă asigura că am auzit bine.
— Da. Adică, cum aş putea să cred când, de fiecare dată, mi s-a demonstrat că iubirea e o prostie?
Chipul lui e acoperit de o tristeţe aproape dureroasă.
Care e povestea ta, Damien?
— Şi de ce crezi, atunci, că se căsătoresc Eric şi Kim?
— Pentru că o să aibă un copil împreună şi societatea te judecă dacă nu eşti căsătorit cu acte sau dacă nu sunteţi o familie oficială în ochii tuturor. Pentru că au stat 6 ani împreună şi nimeni nu mai e dispus să o ia de la capăt: să mai investească timp şi să mai treacă prin toate etapele pentru a cunoaşte o persoană. Pentru că obişnuinţa e adesea confundată cu dragostea.
— Te înşeli! îl contrazic vehement, ridicându-mă din poziţia în care am stat până acum.
Mă sprijin în cotşi îl studiez curioas.
— Ţi-am spus că eşti naivă, Maya, se întoarce şi el către mine, imitându-mi poziţia corpului.
— Pentru că dragostea, pentru mine, e reală?
— Pentru că ai impresia că oamenii sunt atât de buni şi crezi că există suflete pereche, pentru că vezi iubire acolo unde nu e.
— Cine a spus ceva de suflete pereche? Nu cred în asta, dar da, chiar consider că dragostea e peste tot, nu doar într-un cuplu. Tu, practic, îmi spui acum că fratele tău se căsătoreşte dintr-un anume interes, nu pentru că ar avea sentimente sincere?
— Exact. Maya, fii serioasă! Viaţa reală nu are finaluri fericite şi dragoste pentru totdeauna! Ceea ce numeşti tu iubire adevărată e o stare care se termină la un moment dat. Nu poţi să rămâi îndrăgostit la infinit. Nu există aşa ceva.
— Uite, poate că ai dreptate, nu mereu avem parte de finaluri fericite şi poate că poveştile în care el şi ea trăiesc împreună până la adânci bătrâneţi sunt foarte rare, dar iubirea există. Spre exemplu, părinţii tăi! Ştiu de la Kim că Xavier a iubit-o enorm de mult pe Eva, mama ta, şi...
— Şi Eva a murit, Maya, mă întrerupe Damien enervat. Vezi? Dacă dragostea ar fi atât de puternică, de ce nu a trăit? De ce nu e aici încă, să trăiască fericită alături de Xavier? Nu se spune că dragostea e o forţă de neînvins?
Vreau să îi răspund, dar nu mă lasă, ci continuă agitat.
— Te-ai uitat vreodată la oamenii din jur care pretind că se iubesc? Ai observat cât de rare sunt zâmbetele sincere? La ce bun să iubeşti, dacă în final ajungi doar rănit, cu sufletul făcut bucăţi doar pentru că ai crezut în promisiuni false? Iubirea aduce doar durere!
— Nu, Damien! Greşeşti! Iubirea nu doare niciodată! Ea nu vine cu promisiuni şi aşteptări, oamenii o fac! Şi oamenii aduc durerea atunci când promit ceea ce nu pot îndeplini, atunci când mint şi înşală.
— Maya...
— Nu! Iubirea nu e doar între două persoane care formează un cuplu. Poţi să-mi spui că nu ai simţit niciodată drogostea părinţilor tăi? Că Xavier şi Eva nu ţi-au arată când erai mic prin nenumărate moduri cât te iubesc?
— Nu, nu am simţit Maya, pentru că am fost adoptat de Xavier la 15 ani şi niciodată nu am cunoscut-o pe Eva! Nu ştiu despre ce dovezi de iubire vorbeşti tu, dar eu nu le-am văzut şi nici simţit vreodată! Aşa că nu îmi mai vorbi despre prostii din astea!
Damien închide ochii, nervos. Ceea ce tocmai am aflat mă lasă efectiv cu gura căscată. Nu am ştiut că Damien e adoptat. Poate că a trecut prin mai multe lucruri decât mi-aş fi imaginat, dar nu am de gând să îl las să mai trăiască cu gândul că iubirea doare. Am să îi arăt că există, chiar şi în cele mai simple forme şi gesturi.
— Damien, încep şoptit, faptul că Xavier te-a adoptat şi te-a făcut parte din familia lui e o dovadă de iubire. Faptul că Eric te consideră fratele lui, chiar dacă nu aveti acelaşi sânge şi chiar dacă relaţia dintre voi nu e strânsă e o altă dovadă de iubire.
Deschide ochii şi mă priveşte atât de intens ca şi când răspunsurile pe care le caută s-ar găsi scrise pe chipul meu.
— Şi atunci de ce încă doare, Maya? De ce mă simt gol pe dinăuntru?
Vocea lui se frânge şi pentru prima dată am reuşit să-l văd pe adevăratul Damien. Un băiat cu sufletul sângerând, un băiat cu ochi de chihlimbar care au adunat prea multă tristeţe şi care a construit în jurul lui ziduri groase, de nepătruns ca să se asigure că nu se mai apropie nimeni de el, să se asigure că nu îl mai răneşte nimeni...
- Într-o zi, nu o să mai doară. Rănile se vindecă, Damien...
— Şi cicatricile? îşi duce instinctiv mâna deasupra obrazului stâng.
Mă aplec către el şi îmi pun palma pe cicatricea lui. Îl simt cum se încordează.
— Ele rămân. Îţi aduc aminte că ai supravieţuit şi că eşti puternic.
Şi îl îmbrăţişez. Strâns, astfel încât să simtă că sunt alături de el, strâns, ca să înţeleagă că e în regulă să nu fii în regulă uneori, atât de strâns pentru a simţi că nu o să îl las singur.
— Damien? Putem fi prieteni?
Nu îmi spune nimic, dar îi simt răspunsul atunci când mâinile lui îmi cuprind talia şi mă îmbrăţişează uşor. Uşor ca în "putem încerca".