Maya
Când, în sfârşit, îl zăresc pe Joshua, zâmbetul meu devine şi mai larg.
— Bună, Maya! mă întâmpină, ca de obicei,bătrânelul care în ultimul an mi-a devenit un prieten foarte drag.
Mă aşez alături de el, pe marginea trotuarului şi după ce îmi spune ce a mai făcut în ultimele zile, încep să îi povestesc tot ce s-a întâmplat de când nu ne-am mai văzut. Îi spun despre nuntă, despre Damien, despre ziua de ieri care m-a lăsat complet derutată. Chiar nu mai ştiu cum să mă comport cu el, nu vreau decât să ne înţelegem şi să reuşim împreună să rezolvăm toată încurcătură asta cu nunta.
— Ei bine, mie îmi pare a fi un băiat pierdut...
— Pierdut? îl întreb nedumerită pe Joshua.
— Da, dă uşor din cap, gânditor. Ştii, uneori, oamenii se mai pierd, se rătăcesc. Nu mai ştiu pe ce drum trebuie să o ia pentru a fi bine şi ajung să o ia pe un drum oarecare, care se dovedeşte a fi cel mai lung şi cel mai greu. E un băiat cu un suflet rănit, Maya.
— Dar părea că, în sfârşit, reuşisem să îl fac să aibă încredere în mine... să îl fac să îşi dea seama că nu vreau săîl rănesc, că pur şi simplu vreau să fim prieteni. Nu înţeleg de ce se comportă aşa urât cu mine, când nu i-am făcut nimic...
— Tu nu. Dar alţii e posibil să îi fi făcut. Nu ştii povestea lui, Maya.
Realitatea cuvintelor lui Joshua mă fac să mă încrunt.Chiar nu ştiu nimic despre Damien, în afară de faptul că are 24 de ani, este fratele lui Eric, dar cei doi au o relaţie distantă, chiar tensionată, că e foarte închis în el şi mereu pare supărat, nervos pe ceva, că nu vorbeşte prea mult şi nu cred că ştie să zâmbească pentru că nu l-am văzut făcând asta. E permanent încruntat şi morocănos şi nu îi plac nunţile şi e foarte conştient de cicatricea de pe obraz şi încearcă să o ascundă mereu şi... Şi asta e tot ce ştiu. Dar totuşi, iată-mă aici, judecându-l când , de fapt, nu ştiu mai nimic despre el şi de ce e aşa cum e.
— Şi? Ce ar trebui să fac în cazul ăsta? îl întreb pe Joshua, dezamăgită. Nu ştiu cum să mă mai comport în preajma lui, oftez şi îmi plec capul.
— Poţi încerca prin a-i fi prietenă şi prin a avea răbdare cu el.
— Dar asta am făcut şi până acum! Am încercat să mă împrietenesc cu el, dar mă respinge constant. Cum te împrieteneşti cu un om care nu te vrea în preajma lui?
— Maya, cu timpul, o să înveţi că nimeni nu îşi doreşte cu adevărat să fie singur. Şi nu mă refer la singur, în sensul de lipsit de o iubită, ci la singur din toate punctele de vedere. Da, uneori căutăm singurătatea pentru că pur şi simplu obosim de la prea multă companie, dar nimeni nu o caută pentru totdeauna. La un moment dat, cei care au fost singuri prea mult se obişnuiesc cu această stare, dar realitatea este că aceştia au cea mai mare nevoie de cineva. E greu, Maya, să scoţi pe cineva din întuneric.
Joshua observă întristarea de pe chipul meu pentru că imediat după asta adaugă:
— Dar, din ce mi-ai povestit, pare că ai făcut un mic progres, nu crezi?
— Progres? Glumeşti, cred! După ce am dansat, a stat lângă mine, pe bancă, câteva secunde, apoi s-a ridicat aşa de brusc de parcă l-aş fi ars. Ăsta nu e progres. Asta înseamnă că nu o să reuşim niciodată să ducem la bun sfârşit nunta. Nu mă lasă să mă apropii. Şi nu vom reuşi să comunicăm cum trebuie. Oricum am pierdut atât de multe zile doar pentru o singură sarcină din tot planul şi încă nu am reuşit să o rezolvăm. Cum vom putea să facem totul în mai puţin de 30 de zile?
— Maya, nu mai fi tristă! Chipul tău e făcut să poarte mereu zâmbete. O să vezi că o să fie bine totul. Cât despre acest Damien, nu te mai gândi atât de mult şi fii aşa cum eşti tu în continuare: plină de viaţă, mereu optimistă şi veselă. Mi se pare aşa ciudat să te văd aşa îngrijorată, neliniştită şi temătoare. Ai puţină răbdare cu el. Oferă-i asta, Maya. Nu erai tu cea care mereu îmi spunea asta? Că toţi oamenii au ceva bun în ei, dar uneori ceilalţi nu au suficientă răbdare să descopere acea parte frumoasă, aşa că ajung să judece, să izoleze şi să transforme binele în rău?
Dau uşor din cap, confirmând. Exact asta îi spuneam mereu, iar acum aproape că sunt una din "ceilalţi" care se dă bătută şi preferă să judece fără să cunoască toate faptele. Voi avea răbdare de acum înainte. Voi avea răbdare atât cât va fi nevoie.
— Mulţumesc, Joshua. Mereu ştii ce să spui, îi răspund recunoscătoare.
— Maya, dacă nici tu nu reuşeşti să aduci un zâmbet pe chipul acelui băiat, atunci nimeni nu poate şi nu mai poţi face nimic în cazul ăsta pentru că înseamnă că e mult prea pierdut ca să îl mai poţi salva.
Cuvintele lui mă pun pe gânduri şi mă întristează într-un mod ciudat şi decid să schimb subiectul.
— Dar ajunge cu dramele, trebuie să mergem să luăm prăjituri. E sâmbătă azi! încerc să exclam încântată, dar încă nu pot să scap complet de starea de angoasă de mai devreme.
Mă ridic, dar Joshua rămâne în aceeaşi poziţie.
— Ce mai aştepţi, hmm ? îl întreb amuzată.
— Cred că astăzi o să refuz acele delicioase prăjituri, am observat că m-am îngrăşat în ultima vreme. Trebuie să-mi menţin silueta.
Râsul forţat şi privirea lui care o evită pe a mea îmi înlocuiesc imediat zâmbetul şi aşa chinuit. Joshua niciodată nu refuză prăjiturile. E o tradiţie între noi: în fiecare sâmbătă mergem împreună la o cofetărie din apropiere care are cel mai drăguţ nume şi cele mai delicioase prăjituri. Şi de fiecare dată, intru şi cumpăr două prăjituri cu lămâie pentru că astea sunt preferatele lui Joshua. Îi amintesc de Simone care obişnuia să îi prepare unele în fiecare weekend. Prima oară când am cumpărat o astfel de prăjitură, Joshua a avut lacrimi în ochi după ce a luat prima înghiţitură: aveau acelaşi gust ca cele făcute de femeia pe care a iubit-o şi pe care o iubeşte încă atât de mult.
Aşa că, să îl aud acum că nu are chef chiar mă nelinişteşte profund.
— Joshua, ce se întâmplă? îl întreb serioasă.
— Nimic, Maya. Doar că azi nu mă simt atât de bine, asta e tot. Promit că sâmbăta viitoare o să cer porţie dublă.
Zâmbetul lui nu mă convinge, cu atât mai mult explicaţia lui.
— Joshua, încep, dar imediat mă opresc atunci când privirea mea cade asupra patului improvizat din haine din spatele lui.
Îmi îndrept din nou atenţia către el.
— Ai dormit aici?
Nu îmi răspunde. Iar tăcerea lui este cea care îmi face sufletul să se rupă în două.
— De cât timp? îl întreb cu glas scăzut, lipsit de vlagă.
Ridică din umeri, nepăsător.
— De ce nu te-ai dus la centru? Sau la apartament? Pentru asta ţi-am dat cheia de la el, Joshua. Ţi-am spus că ori de câte ori vei avea nevoie, poţi să te duci cu încredere. A fost al tatălui meu şi nu e nicio problema să te duci, ştii asta doar.
— Ştiu, Maya, şi îţi mulţumesc că îţi faci atâtea griji pentru cineva ca mine, dar săptămâna asta...
Oftează. Şi oftatul lui e atât de sfâşietor, încât aproape am avut impresia că i-am auzit inima cum se frânge.
— A fost ziua ei... ieri.
Durerea de pe chipul lui, tremuratul din voce, ochii înlăcrimaţi... toate sunt semnele unui om îndurerat, iar eu îmi dau în sfârşit seama de motivul din spatele apatiei lui. Simone...
— Ohh, Joshua... Nu am ştiu că ieri... mă opresc. Mă opresc pentru că nu ştiu ce aş putea să-i spun. Vorbele sunt de prisos atunci când durerea urlă.
— Nu ţi-am spus niciodată când e ziua ei, nu aveai de unde să fi ştiut. Sunt bine, Maya.
Nu, nu e bine.
— Doar că... mi-e dor de ea. Mi-e foarte, foarte dor.
Prima lacrimă începe să i se prelingă uşor pe obraz. Faţa lui pare acum şi mai îmbătrânită din cauza poverii amintirilor. Ridurile din jurul ochilor au fost cândva create de hohote de râs pe vremea când obişnuia să-şi strângă fericirea în braţe, dar au fost accentuate de pierderea ei. Durerea a săpat şanţuri în sufletul lui şi chipul le reflectă prin paloarea lui,prin lipsa de vitalitate şi cearcănele violacee, iar în ochii permanent obosiţi nu se mai vede decât cenuşa unei vieţi ce obişnuia să fie perfectă.
Mă aşez încet lângă el şi îl îmbrăţişez. După câteva secunde de tăcere, îmi răspunde îmbrăţişării, apoi se îndepărtează atât cât să îşi sprijine capul de umărul meu.
— Ştii, simt mereu un gol aici, şi face un gest către pieptul lui, fix în dreptul inimii. Şi golul ăla doare, surprinzător, nu? Te-ai aştepta să nu simţi nimic, doar e un gol, iar acolo nu e nimic. Dar, nu. Doare şi nu oricum, ci atât de tare încât, uneori, simt cum mi se taie respiraţia de la intensitatea cu care mă sfâşie. E ironic dacă stai să te gândeşti. Lipsa unei persoane te afectează mai tare decât prezenţa ei. Atunci când e prezentă, poate să te rănească, să te mintă, să te dezamăgească, iar tu poţi să te cerţi cu ea, să ţipi la ea, să te superi. Şi când nu mai e, nu poţi să faci nimic. Pur şi simplu, stai. Stai şi îţi aminteşti toate momentele, frumoase şi urâte. Şi ar fi atât de bine dacă nu am mai avea amintiri, pentru că astea dor îngrozitor. Să ştii că a fost cineva în viaţa ta care a avut un impact atât de mare asupra ta şi dintr-o dată acea persoană să nu mai fie. Dacă nu am avea amintirile astea nenorocite, ar fi mai simplu, nu crezi?
Întrebarea lui mă ia prin surprindere şi imediat gândul îmi fuge la el... Oare mi-aş dori să nu mi-l mai aduc aminte? Să uit pur şi simplu toate clipele în care m-a făcut să râd, în care mi-a fost alături? Să uit că a existat? Nu aş vrea asta.
— Nu.
Joshua îşi ridică capul de pe umărul meu şi mă priveşte întrebător.
— Poate că ar fi mai simplu să uiţi tot, dar ar merita?
Când Joshua nu îmi oferă niciun răspuns, ci doar mă fixează în continuare cu privirea, continui să îi explic:
— Ar merita oare să uiţi toate amintirile care au legătură cu persoana care ţi-a marcat existenţa doar pentru că e dureros? Ar merita să uiţi că prin viaţa ta a trecut un om aşa frumos, alături de care ai trăit nişte clipe minunate, cineva special care ţi-a lăsat amintirile astea ca dovadă că a păşit prin inima ta? Ar merita să uiţi? Pentru că atunci când doare aşa tare, înseamnă că acea persoană a însemnat ceva pentru tine, înseamnă că ai iubit-o şi că, într-un fel, şi-a câştigat un loc permanent în sufletul şi în mintea ta.
Joshua are din nou lacrimi în ochi. Şi aş fi putut jura că sunt stăpână pe situaţie şi că doar mi se pare că vocea mea a început să tremure, dacă nu aş fi simţit câteva lacrimi trădătoare cum îmi udă obrajii.
Şi timp de două ore, eu şi Joshua am vorbit despre cei pe care i-am pierdut. Am vorbit printre lacrimi, printre zâmbete nostalgice şi priviri încărcate de dor pentru că pe unele amintiri nu poţi decât să le povesteşti frumos.