+16 Atenție! Scene cu un grad de violență ridicat
Aslan îl fixă cu privirea pe Mihai Zărneanu. Nu avea milă de bărbații ca el, îi strivea ca pe niște gândaci. Stătea chircit, speriat la vederea cleștelui din mâna lui. Toată viața îi era munca lui, adică operele de artă. Avea o colecție impresionantă în camera secretă din conac. Era obsedat de un anumit pictor italian din secolul XV pentru că amândoi împărțiseră o comoară neprețuită. Ca sa îi obțină tablourile trebuise să uite de latura lui umană, devenise un afacerist fără scrupule. Iar ca să poată conviețui cu monștrii, învățase limba și comportamentul lor. Într-un cuvânt își condamnase sufletul la chinurile iadului pentru uitarea propriei lui dureri. Când durerea se transformă într-un cancer spiritual care te mănâncă pe dinăuntru, atunci lumina este frânta de puternicul întuneric care o înjunghie fără milă, iar tu renaști! Singura diferență este că în loc să fii creat din iubire, ești din cenușă. Devii un mort printre vii. Aslan știa, dar prea puternică era atracția spre tot ce e unic, iar când gravurile dispăruseră crezuse că va înnebuni de furie. Nu numai că valorau o avere, dar ce reprezentau îl fascinau. Lumea interzisă a haremului, societatea care își clădise propriile ziduri de necucerit. Cine nu dorește să dețină secretele unui cufăr ferecat? Numai gândul te duce la plăceri carnale, la senzualitate și la orgii sexuale, dar asta e din cauza limitării noastre mentale. În general oamenii nu pot vedea dincolo de zid, nu au puterea sa găsească cheia și sa deschidă poarta magică care să le îndrepte pașii spre adevăr. Pentru câteva zile deținuse câteva piese din puzzle, care din păcate fuseseră furate, iar unul dintre făptași se afla chiar în fața lui terorizat de ceea ce avea să se întâmple.
- Domnule Zarneanu ce vedeți în mâna mea sunt niște clești care vă vor zdrobi degetele. Sunt special creați ca să poată produce cât mai multă suferință fizică. Imaginați-vă mii de cioburi care vă vor sfârteca pielea. Ce veți simți va fi inuman. Așa că nu încercați să luptați zadarnic, pentru că oricum voi obține de la dumneavoastră ce doresc să știu. Oamenii tind spre martiriu, dar haideți să nu exagerăm. Aveți cuvântul meu de onoare că dacă îmi spuneți unde se află cele 4 gravuri din secolul XVII, Ruzgar - arată spre bărbatul musculos din dreapta- vă va împușca în cap imediat și nu veți simți nimic. Oricum veți muri, important e cum... Ce alegeți?
Mihai asculta îngrozit. Oricum avea să moară și nu greșise cu nimic. Murea nevinovat din cauza unui contabil mincinos și escroc. Nu știa despre ce tot vorbește tipul nemilos din fața lui. Care ale patru gravuri și de ce tot pomeneau de secolul 17? Încerca să rămână calm ca să poată gândi limpede, doar că nu credea că poate fi în stare. Presiunea morții este cumplită. Ideea ca nu o va mai revedea pe Mara era înspăimântătoare, precum el..ea va crește fără un tată lângă o mamă zdruncinată. Acum, Cati era un părinte grijuliu, dar cine știe ce va deveni după trecerea lui în neființă? Câți monștri nu fuseseră la început îngeri? Își ridică ochii și văzu în ai celuilalt hotărâre, hotărârea de a merge până la capăt.
- Nu știu despre ce vorbiți, credeți-ma! Nu cunosc nici o altă gravură. Nu vă mint, am venit după iubita mea! Trebuie să fie o neînțelegere la mijloc!
- Ruzgar ține-l! - spuse cu glas poruncitor Aslan. Mă va încânta sunetul scos de oasele tale, iar urletele vor fi muzică pentru urechile mele.
Gărzile de corp îl ridicară ca și cum nu ar fi cântărit mai mult de câteva kilograme, deși el se zbătea ca un posedat în mâinile lor și îl așezaseră pe scaunul de lângă masă. Ca apoi după ce îl loviră de câteva ori dupa cap, ca să îl mai liniștească îi prinseră încheietura mâinii strâns. Hazan veni din spate ca un tigru care de abia așteaptă să își înșface prada. Luă cleștele și îi strânse degetul atât de tare încât urletul scos de Mihai ar fi înghețat orice suflet, până și musca așezată pe cartonul murdar încremeni. Doar că ființele prezente parcă nu erau oameni, ci demoni fără simțăminte pentru aproapele lor. Un foc parcă îl ardea pe dinăuntru, pârjolindu-l. Țipă și mai puternic când cleștele îi zdrobi din nou degetul suferind. Strigă din toate puterile să îl lase în pace, că nu știe nimic și că e nevinovat, dar Hazan era surd la rugămințile lui. Lacrimile îi invadaseră ochii, durerea se împrăștiase în tot corpul. Era așa cum i se spusese, mii de cioburi îi intrau parcă în carne ca să o sfâșie.
- Unde sunt gravurile? Unde sunt? Am să îți rup fiecare os până ai să îmi zici și la fel am să fac și cu șobolanul de Izmir!
Mihai nu mai era conștient, leșinase.
- Adu găleata ca să îl trezim!
Apa rece îl readuse în simțiri, coșmarul nu se sfârșise și din păcate încă nu murise. Ar fi vrut din toată inima să aibă răspunsurile la întrebări ca să termine cu tot acest chin! Cleștele sfâșia alt deget, ajunsese în stadiul în care nu mai era conștient de propriul glas. Degeaba implora și repeta încontinuu că nu știe nimic și că e nevinovat, pentru că se pare că nimeni nu îl mai auzea. Simți cum se detașează de orice durere fizică, cum lumile se despart. Ceața îi acoperea ochii, dar muzica divina care isi facuse deodata simțită prezența, o îndepărta. Era o voce așa melodioasă, o voce de înger venită să îl salveze din ghearele întunericul în care era scufundat. Deschide ochii, ceața dispăruse și odată cu ea și Aslan. Numai glasul sublim se auzea, era ca un balsam pentru rănile lui. Îi vindecau orice suferința trupească. Ca o adiere, simți atingerea mâinii unei femei pe umerii, parfum de iasomie îl invadă. Era ea, venise să îl ia în rai. Trase adânc aer în piept și închise ochii, iar când ii deschise Alexandra stătea în fata lui și zâmbea. O privea năucit, era mai superba decât și-o amintea. Cu parul lăsat pe o parte împodobit cu perle, cu zâmbetul îngeresc, parcă era o zână din povesti. Se uita uluit la cum strălucea parul ei și cât de bine îi stătea în roșu. Iar ținuta era atât de ciudată încât în acele momente era sigur că venea dintr-un tărâm îndepărtat, doar ca să îl elibereze pe el de toată suferita acumulată. Purta niște șalvari sângerii prinși cu un cordon de aur care se termina cu un mic ciucure auriu, iar topul îi lăsa la vedere o parte din superbii ei sâni. Cât ar fi dorit să îi sărute, sa îi dezmiardă cu buzele, spera că acolo unde îl va duce o va putea săruta neîncetat și că va fi a lui pentru eternitate. Era desculță, iar când se mișca sunetul unor mici clopoței îl calmaseră. Privirea Alexandrei era atât de caldă și de iubitoare încât avu impresia că se lichefiază la picioarele ei, iar degetele îi mângâiau obrazul aducându-i alinare. Când buzele ei se apropiară de urechea lui, înghiți în sec.
- Numele meu, spune-i numele meu. Vocea îi venea de departe, ca și cum călătorise foarte mult ca să ajungă până la el.
Dar cum venise așa și plecase, iar propriul său urlet îl aștepta zgâriindu-i din nou timpanele. Tortura nu se terminase, iar durerea își făcea loc încet, încet din nou în trupul lui.
- După ce terminam cu degetele va veni și rândul măselelor. Ți le vom smulge una câte una...
Mihai urlă!
- Nu știu nimic despre gravuri. Gata, vă rog încetați! Nu mai pot! Izmir avea la el desenul care căzuse întâmplător pe podeaua mea și atunci am văzut-o. Da, am văzut-o pe Alexandra Popescu iubita mea dispărută de 10 ani în acel desen și am venit să o caut! Jur, nu știu nimic, sunt nevinovat!
Când Ruzgar îi luă cealaltă mână, Aslan îi făcu semn să înceteze. Numele Alexandrei Popescu îi era foarte cunoscut. Apoi deodată înțepeni și se uită la carnea sfâșiată, atâta sânge.. Închise ochii, greșise! Marele Aslan Hazan se înșelase, comisese o foarte mare greșeală...