Casa mea este veche. Cu siguranta este cea mai veche din cartierul nostru. Am incercat sa o inveselim, sa so facem confortabila, si am facut o treaba destul de buna. Am pus covoare colorate pe betonul rece, lampi in fiecare colt. Fiecare camera era frumoasa si moderna, cu exceptia pivnitei.
Cand eram un mic copil, mereu urcam in fuga scarile cand veneam din pivnita. Nu stiam de ce ma temeam. Poate o fatoma, sau un monstru in intuneric in spatele meu, asteptand sa ma intorc pentru a ma prinde... Nu stiam ce imi va face.
Iar acum, ca un adolescent de saptesprezece ani, urc scarile de la subsol, iar temerile mele copilaresti, de mult restranse, se intorc. Imi spun singur sa tac din gura, dar acea parte intunecata a creierului meu imi spune sa alerg, sa ies de acolo acum. Mai mult decat orice, vreau sa urc scarile in fuga, cum am facut cand eram copil, dar imi fortez picioarele sa faca pasi normali. Simt dorinta coplesitoare de a ma uita in spatele meu, dar de asemeni vreau sa castig lupta cu paranoia care se intampla in creierul meu.
Deci, urc incet scarile care parca nu se mai termina, palmele mele transpirate iar inima mea batanad cu putere pentru intreg drumul. Dar, cu aproape zece pasi pana la capat, simt o mana rece ca gheata aproape de piciorul meu.