Eram fix în spatele fetei. O urmăream îndeaproape, fiecare mișcare, fiecare gest fiindu-i observat de mine.
Ok, am spus c-o ajut, dar asta nu înseamnă că acum deodată suntem cele mai bune prietena...Nu... Nici în ruptul capului nu îmi voi lăsa garda jos. Nu știu ce-i poartă mintea puștoaicei și nici nu vreau sa aflu.
Tăcerea era asurzitoare iar drumul interminabil. I-am studiat fiecare curba a corpului, fiecare detaliu.Cu doar trei centimetrii mai scunda ca mine, slaba și totuși mușchii bine definiţi, parul lung de un castaniu închis, culoarea pielii puţin maslinie. Cu ochii de un verde închis, aproape spre căprui, și cu nasul putin cârn și buzele pline, frumusețea fetei era răpitoare.
Și totuși, era o necunoscută. I-am promis că o ajut cu toate ca nu știu nimic despre ea. Ah Fiona, cum poți fi atât de amețită? Cum?
Îmi dau o palma mintal și hotărăsc ca nu pot continua așa, trebuie sa fac cumva sa aflu cate ceva...
-Deci... Sparg eu gheaţa. Câți ani ai?
-Contează? Îmi răspunde ea la întrebare cu o alta întrebare.
-Cum te numești?
-Contează?
-Care este povestea ta?
-......
-Cu ce mai exact vrei sa te ajut?
Liniștea era apăsătoare pentru mine. Am bombardat-o cu întrebări iar ea mi-a răspuns numai cu "contează? ". Am picat de proastă... Îh... Dar tot nu ma las. Scot eu ceva de la ea chiar dacă voi folosi forţa. Dau sa spun ceva, să îmi încep altă idee, dar tipa mi-o taie scurt.
-Mă numesc Kirara. Am 17 ani și provin dintr-o haită de lupi din sud. A început ea sa povestească.
Avea privirea îndreptată în faţă. Fixă, hotărâtă, de neclintit, furioasă răzbunătoare, și tot odată blândă și rece ca buzele oceanului pe tărâmurile Irlandei vara.
-Și care-i faza cu colierul meu? O întreb arătând cu degetul spre obiectul sclipitor ce-l ţinea strâns la piept.
-Ăsta este biletul meu de ieșire din infern. Spune în timp ce se scotocea în buzunar.
Scoate din acesta un pachet mic și dreptunghiular, frumos împachetat. Îl deschise și scoate din el o ţigară. O duce la gură și o aprinde , trăgând din ea cu poftă,inspirând fumul, ca mai apoi sa îl scoată exspirând zgomotos.
-Interesantă activitate. Spun pasiv privind-o din spate rece. Pot sa întreb de ce fumezi? Îmi reiau ideea.
-Ai făcut-o deja. Îmi răspunde trăgând alt fum.
-Poate... Dar tu nu mi-ai răspuns.
De fiecare dată cînd trage cu sete din ţigară semiîntunericul cedează într-o explozie care îmi permite să-i desluşesc chipul. De fiecare dată din ce în ce mai bine, dar nu suficent pentru a avea întreaga imagine, ca într-un joc de puzzle cu piese lipsă. Ochii i se aprind și pulsează în licăriri de cireașă amară.
-Nu fumatul e important, ci cauza din care fumez. Unii oameni fumează din cauza durerii, alții din cauza singurătății, alții din plictiseală, dar eu... Eu fumez ca să mor.
Vorbea încet și apăsat. Nu îndrăzneam să o întrerup. Era prinsă în timp, în amintiri.
-M-am apucat când am considerat ca nu mai este nicio șansă pentru mine. Pentru viața mea neînsemnată. Stii cum e sa-ti planga sufletul in fiecare minut?Cateodata simti dorinta de a plange fara motiv; pentru ca vrei sa te descarci de toata durerea ce a acumulat-o sufletul tau in tot acest timp.
Ca într-un peisaj magic, melancolia,durerea și o mică adiere de vânt ce făcea frunzele sa se agite, o ajutau pe Kirara sa se descarce.
Ea ,în acest moment, nu îmi explică de ce vrea sa o ajut sau de ce avea atâta nevoie de colierul meu. Ea mi se confesa. Se descarca emoțional istorisindu-mi povestea ei.
-Acum câțiva ani, haită mea a venit din sud, aici, în Germania, cu speranța unui trai mai bun. Vroiam o schimbare. Și s-a produs. O vreme, totul a fost bine. Aveam unde vâna, ce vâna, iar oamenii nu ne deranjau. Dar ca orice poveste frumoasa, sfârșitul s-a apropiat. Consiliul nu a fost de acord cu faptul ca o haină sălbatică să-și mute locația așa, pur și simplu. Au trimis o armată, dacă se poate numi asa o haită specializată în lupte. Ne-au atacat, din vânători am devenit vânați, din luptători am neavenit sclavi. O mare parte din haită a murit, uciși de mana consiliului care se presupune ca vrea pace și ordine. Am crezut ca ne vor lăsa în pace, că vor pleca, dar nu... Ei au considerat ca ne trebuie o pedeapsă. Ceva care sa "ne ajute" sa ne dam seama ca am greșit. Restul haitei i-a fost permis sa rămână, dar cu un preț. O data pe luna, este aleasa o familie, care trebuie să-și trimită unul dintre copii la capitală,la sediul central al consiliului. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu copii aleși. Tot ce știm e ca nu s-au mai întors. Luna aceasta a fost aleasă familia mea... Am vrut sa ma duc eu... Am vrut s-o salvez pe Korra, sora mea mai mică, de la o soartă crudă, dar consiliul au ales-o pe ea. Am ripostat, nu am vrut sa o las sa plece! De ce as face asta? Nu! Ţipă ea total absentă.
Era nervoasă, tristă, dezamăgită de propria persoană. Se ura. Își iubea sora, se vedea asta.
-Si ce s-a întâmplat? O întreb blând, venind lângă ea și punând o mână pe umărul ei.
Ea a oftat și și-a continuat povestea.
-Am fost să vorbesc cu ei, am fost sa ma ofer, dar nu au acceptat. Au spus ca o vor pe Korra. Am insistat și până la urmă mi-au făcut o ofertă. Mi-au spus să caut și să le aduc colierul ăsta. Spune în timp ce îmi arată o poză a colierului meu. Ei spun că dacă le aduc ăsta, o să-mi lase familia în pace. Trebuie.... Trebuie! Să-mi salvez sora! Trebuie sa îmi salvez familia și pe mine. Spune de data asta furioasă.
Eu nu știam cum e. Nu știam ce sentiment puternic este acela de a vrea să-ți salvezi familia. Eu nu l-am avut niciodată.
Cu toate ca Alec, Clara, Erik și Roy mi-au fost ca una,tot aș vrea să știu cum e sa ai o mamă care sa își facă griji pentru tine, un tată care să te apere și un frate sau o soră care să îți fie alături necondiționat.
Ființele pot rezista zile fără apă, săptămâni fără mâncare, lumi fără un acoperiș, dar nu pot face faţa la singurătate.
Eu știu cum e, dar Kirara nu. De aceea îi este frică, sa nu rămână singură. Să nu piardă persoanele la care tine.
Vroiam să-i spun ceva,sa o încurajez, dar cuvintele pur și simplu nu vroiau sa iasă. Am stat și mi-am golit mintea, iar atunci gura mi s-a deschis iar pe ea au ieșit niște cuvinte ce îmi păreau extrem de cunoscute.
-Fă ceea ce e corect față de inima ta. N-o să-ți ridice nimeni un templu, că ți-ai irosit viața încercând să ajuți. Vei fi dezamăgită de multe ori dacă trăiești cu impresia că toți au o inimă ca . Viața este un joc puștoaico. Un joc un care ori ești jucător ori ești jucărie. Și atunci am aflat.
Cuvintele îmi păreau atât de cunoscute deoarece ele erau ancora mea. Mi le repetam în fiecare noapte, când stăteam singură în cameră mea, ca pe o rugăciune către univers.
Ma defineau. Și tind să cred că încă o fac, punând stăpânire pe toată ființa mea, cum oceanul stăpânește stâncile.
-Te voi ajuta. Ma trezesc vorbind.
-Poftim? Mă întreabă înecându-se cu fumul de la ţigară.
-Am spus ca te voi ajuta. Colierul mi-l voi înapoia iar eu te voi ajuta pe tine și pe familia ta sa scăpați de consiliul acela infect. Îi răspund serioasă, o notă de furie citindu-se în glasul meu.
-Nu credeam ca vei accepta sa ma ajuți după ce ti-am spus. Îmi mărturisește bruneta sincer.
-Nu înțelege greșit. Nu o fac pentru tine. O fac pentru mine. Urăsc consiliul ăla de rahat!
Și vorbeam serios! Nu o făceam pentru ea. Uram consiliul pentru tot ce mi-a făcut. Mi-a distrus viața!
-De ce urăști consiliul asa mult? Ma întreabă aruncând chiștocul și călcându-l, expirata și ultimul fum de tutun și nicotină.
-Să spunem doar ca mainile iubesc, mainile urasc. Iarta si ucid. Toata viata oamenilor e in mainile lor. Dar pe mine m-au privat de acest drept. Eu le voi arăta ce greșeală au făcut!
Sunt furioasa pe ei, pe Dumnezeu, pe tot ce ma inconjoara. Singurul lucru pe care il pot face e sa stau in intuneric si sa pun la cale o razbunare. Nu stiu ce imi doresc mai mult - sa-i strang de gat cu mainile mele sau doar sa zac pana mor..
Deodată aerul din jurul meu s-a răcit, corpul îmi era fierbinte ca focul, pământul mi se cutremura sub picioare iar apa ce se afla în organismele vii trepida.
Natura sta martoră la furia mea, la uraganul din interiorul meu. Am văzut negru în faţa ochilor iar un sentiment de "Acasă" m-a îmbrățișat .
Atunci, o atingere subtilă și fină mi-a atins mâna, iar vederea mi-a revenit.
-Ce-a fost asta,? Ma întreabă Kirara stand în genunchi în faţă mea, speriată de moarte
-Ce să fie? O întreb nedumerită.
-Natura a răcnit odată cu tine! Exclama ea dând frâu liber lacrimilor.
************************************************************
Hei all! Am postat și acest capitol într-un final. Sper ca va plăcut și vă aștept părerile.
Scuzaţi-mi greșelile de exprimare, scrise sau ortografie.
La media Kirara.
Love you guys! ❤