Când totul se fărâmă ce faci?! Cum reacționezi? Când totul e împotriva ta și ești în întuneric, cum găsești lumina? Dacă Alex, e bine nu înseamnă că problemele s-au terminat. Dacă Andy, e lângă mine nu înseamnă că pot să visez! Dacă suntem toți uniți nu înseamnă că se va termina cu bine! Pentru ce mai trăim dacă nu ne putem bucura de viață?! Viața este o mizerie! S-o ia naiba! M-am săturat! Nu mai vreau să lupt! Pentru ce atâta luptă? În final oricum eu pierd .
Nu-mi mai pasă de nimic! Sau cel puțin asta credeam din momentul în care m-a sărutat Andy și până în momentul în care mi-a spus ce însemn cu adevărat pentru el. Da, povestea e interesantă sau cel puțin pentru mine este foarte interesantă.
Știți faza cu sărutul de care Andy, nu își mai amintea sau cel puțin eu am dedus asta. Ei bine el își amintea tot, doar că distracția e pe primul loc pentru el. Frate, cum a putut să-mi facă una ca asta?! Nenorocitul! Și totuși părerea se poate schimba într-o fracțiune de secundă, mai ales dacă în interiorul tău ajungi să simți mai mult decât prietenie pentru persoana care ți-e mereu aproape.
Cu aproximativ o lună în urmă, având în vedere că am spus deja „La mulți ani" noului an și suntem în 27 februarie 2016. Sunt contactată de nimeni altul, decât domnul Andy, panicat. Ce dobitoc!
-Hei, Nico, am nevoie de ajutor! -sper să mă creadă.
-Salut și ție, ce s-a întâmplat? -spun puțin alarmată auzindu-i vocea.
-Sunt în fața Hotelului „Perla" și cred tocmai l-am văzut pe ăla care a dat cu mașina peste frate-tău.
-Ce? Ooo... și ce vrei să fac? Să merg acolo și să-l bat bine? Nu am pe nimeni acasă să vnă cu mașina cu mine. -spun enervată fiindcă ultima dată când am vrut să pun mâna pe nemernicul ăla, era Andy, cât pe aci să facă spume.
-Vreau doar să îi facem niște poze și să le ducem poliției, să îl verifice puțin, poate vor avea norocul să și afle ceva. -de m-ar crede.
-Bine, vin în 20 de minute!
-Atâta îți trebuie? Ce faci femeie atâta timp?
-Manichiura, idiotule!
- Femeia asta e nebună, îmi pare tare rău pentru ea, dar alt cuvânt nu găsesc!
Zicând asta îmi închide telefonul în nas. Ce om needucat! Un derbedeu! Dacă nu m-ar fi ajutat atât, cred ca era mort la ora asta! Mă schimb repede, sun un taxi și în 20 de minute ajung la Hotel, dar nici urmă de Andy. Unde naiba o fi? S-o fi plictisit și a plecat?! Sper că nu are probleme... Și când începeam eu să îmi fac mai multe griji, i-a ghiciți cine iese din Hotel. Nimeni altul decât Andy! Dar dacă v-aș întreba în ce stare era, nu ați ghici nici dacă ar mai trece câțiva ani. Era cu cămașa descheiată și se chinuia sa-și închidă cureaua de la pantaloni. Ce?! Ce naiba face ăsta? Acum jumătate de oră parcă avea altă preocupare!
-Andy! Ce naiba e asta?!
-Wow! -zice amuzat. Ai fost mai rapidă decât mă așteptam!
-Tu îți bați joc de mine cumva?!
-Nu, Doamne ferește! -zice râzând cu gura până la urechi.
-Să dispari din fața mea! -urlu în timp ce vreau să trec pe lângă el și să plec, dar fără șansă. Îmi prinde mâna și mă trage după el, nemaiavând timp să protestez, mă trezesc trântită în mașină.
-Ce nai...
-Taci din gură! Până acasă să nu aud un sunet că iese urât!
-Serios că iese urât?! -spun arogantă. Nu mă poți obliga să tac, nici nu știu cum ai tupeul să îmi spui asta! -strig la el.
-Am zis să taci!
-Să taci tu! De ce naiba m-ai chemat aici? Să văd toată mizeria asta?
-Ce mizerie?
-Nu mai fă pe prostu'!
-Ce treabă ai tu ce fac eu cu viața mea?!
-Să te ia naiba cu viața ta cu tot! De ce m-ai chemat aici? Să ce?
-Voiam să îți demonstrez ceva!
-Nu ai ce să îmi demonstrezi! Idiotule!
Andy:
Îmi vine s-o strâng de gât. Cred că moare dacă tace 2 minute. Până am ajuns acasă la ea a vorbit în continuu. Am crezut că o și bat bine. Știu că nu e frumos ce am făcut, dar nici ea nu a lucrat mai corect. Să fim serioși, cine se îmbată criță de la o sticlă cu vin. Urăsc persoanele care mint, și îmi pare foarte rău să spun asta, dar Nicoleta, e o mincinoasă și jumătate. Știu că nici eu nu am procedat corect, nu trebuia s-o sărut, dar am făcut-o, e uimitoare și am mai spus asta. Nimic nu o oprește când își propune ceva. Nu parchez bine, până ce nebuna și sare din mașină.
-Ce naiba faci?
-Merg acasă! Ce crezi că aș putea face?
-Trebuie să vorbim!
-Să vorbești cu aia de la hotel. Nu cu mine! Idiotule!!!
-Serios? -zic râzând.
-Da! -spune trântind ușa în urma sa.
-Să creadă ea că se termină așa!
Nicoleta:
Nu reușesc să urc scările, până Andy, e în spatele meu.
-Ce mai vrei?! -spun tristă. Chiar nu înțeleg de ce am starea asta. Doar e treaba lui cu cine își petrece timpul. De ce mă afectează pe mine treaba asta?
-Să vorbim!
-Ce să mai vorbim? M-ai chemat până acolo folosindu-te de un pretext, care dacă nu ai observat pentru mine înseamnă foarte mult!
-Știu, îmi pare rău că m-am folosit de asta, dar altfel nu veneai acolo.
-De ce ai fi vrut să vin acolo?!
Discuțiile încep s-o ia razna și fiecare propoziție e strigată de nu m-ar mira să primim reclamații de la vecini.
-Tu nu înțelegi? Sau faci pe proasta?!
-Tu nu pricepi că habar nu am?!
-Ești bătută-n cap!
-Nu știu care dintre noi?! Eu am ieșit pe jumătate dezbrăcată dintr-un Hotel?! Ce naiba?!
-Îți pasă?!
-Idiotule!
-Îți pasă?!
-Nu-i treaba ta! Afara din casa mea!
-Deci îți pasă!
-Și dacă îmi pasă, ce? Nu te suport! Acum, cred că aș da cu cuțite în tine nu doar cu tigăi!
-Și ce ai rezolva dacă ai face-o?!
-Dispari!
-Tu chiar nu înțelegi? De ce m-ai mințit în noaptea aia când am băut o sticlă de vin? Tu chiar crezi că m-am îmbătat de la o sticlă de vin? Chiar crezi că nu mai știu ce am făcut?!
-Ce?!
-Ce ai auzit? Iarăși o să minți?
-...
Andy:
-Ce naiba nu înțelegi? Vrei să îți desenez? Ce vrei să fac? Nu pricepi? Zi femeie! Da sau nu! Tu nu auzi ce zic eu?!
Nu știu ce să îi răspund. Văzând că nu zic nimic, mă trântește de perete și începe iar să urle.
-Tu înțelegi ce ți-am zis? Nu am fost cu nimeni la Hotel! Te-am chemat acolo și am făcut tot teatrul ăsta să îți dai seama de chestii pe care le știi, doar că nu le comunici!
Tot ceea ce pot să spun este:
-De ce?
-De ce?! De ce?!!! -nervii sunt întinși la maxim pentru amândoi. Fiecare reacționează cum poate. Știți cum e, la nervi omul zice și ce vrea și ce nu, nu mai ține cont de nimic. Exact așa am făcut și eu. Pentru că te iubesc! Na, c-am zis-o și pe asta!
Nicoleta:
Ne privim, are ochii atât de ațintiți în ai mei de parcă vede dincolo de mine. Se depărtează ușor de mine și îl văd ca în reluare coborând scările. Încă nu fac diferența dacă e vis sau real. Mă ciupesc și doare, deci e real. Mă las pe perete în jos până ating pardoseala și încep să meditez, cred că și el o face. De ce uneori mai e nevoie și de cuvinte? De ce nu ne putem înțelege din simple priviri? Cum reușesc? Nu rezolv una până altă problemă îmi inundă viața. Nu mai știu ce vreau, cum vreau, sau de ce vreau. Nu mai vad nimic decât ochii lui.
La spital.
Andreea:
Sunt atât de fericită! Alex, se simte mult mai bine, iar peste 2 săptămâni o să se întoarcă acasă. Îl privesc de jumătate de oră cum doarme, am crezut că nu o să-l mai văd niciodată respirând fără aparate.
-Hei! -mârâie Alex.
-Te-am trezit!
-Nu tu m-ai trezit, mirosul de cafea a făcut-o. -zice privind spre paharul din mâinile mele.
-Îmi pare rău... - spun tristă fiindcă l-am trezit.
-Nu o să te iert pentru asta! -zice râzând.
-Rău-le! -spun zâmbind.
După ce mă trage înspre el și mă sărută pe frunte începem să vorbim așa cum o făceam în vremurile bune, doar noi doi, fără medici care să ne reamintească la fiecare secundă că are nevoie de odihnă și fără părinți îngrijorați degeaba ascultând pe la uși. Mi-a fost dor de aceste momente.
-Ai vorbit cu soră-mea azi?
-Nu, de ce?
-Doar întrebam. A zis aseară că o să treacă pe la mine azi, dar nu a mai apărut.
-Cine știe, are treabă sau poate face ceva pregătire pentru bac. O să vină ea, stai calm.
-Da, sau se ceartă cu Andy, de le sar fulgii.
-Să știi că mare mirare nu ar fi. -spun amuzată privindu-l cu câtă seriozitate tratează situația.
-Totuși, ce au ăia doi, de nu se înțeleg defel?
-Nu-mi zice că nu ți-ai dat seama! Tu care le știi pe toate, cum a putut să îți scape așa ceva?!
-Nu știu. Chiar nu știu ce au de împărțit. -spune gânditor.
-I-a gândește bine, noi ce aveam de împărțit la început, doar că reacția e alta la ei. -spun zâmbind.
-Ce?! Taci din gură! Nu are cum să fie vorba despre așa ceva, doar am fost toți martori când era cât pe aci să-i facă felul.
-Ți-am zis! Același sentiment, reacție diferită! -Doamne, greu mai e de cap omul ăsta.
-Sincer, chiar m-aș bucura pentru ei. -spune zâmbind.
-Da, și eu!
-Andreea...
-Da!
-Știi, nu ți-am mulțumit pentru nopțile nedormite în care ai stat lângă mine.
-Alex, nu vreau să îmi mulțumești, vreau doar să te faci bine, să mergem acasă, să terminăm facultatea, să se termine odată cu tot răul și să ne putem construi viitorul la care am visat!
-Ești uimitoare, de asta te iubesc atât! -zicând asta mă cuprinde într-o îmbrățișare de gata să scoată sufletul din mine. E atât de bine să îl simt aproape!
-Da, să vezi ce uimitoare o să fiu când o să ne batem pe procese și când o să îți fac orar pentru copii. -spun râzând.
-O să facem totul așa cum vrei tu! -spune entuziasmat. Apropo de copii, pe unde e Sonia?
-Se împarte între Nicoleta și doamna Manolescu! Știi, toată nebunia asta a schimbat-o, și a schimbat-o în bine.
-Sincer, era și timpul să își revină la normal. Tu știi că pe mine și pe Alexandra, ne-a jupuit de bani?!
-Nu pot să cred una ca asta! -spun în hohote de râs. Nico, i-a permis la aia mică, să se joace cu ea? Asta nu sună a Nico.
-Da, chiar nu sună. Știi, când am văzut că a plătit pitica, să afle de ce eram supărat, atunci mi-am dat seama cât de fain e să ai pe cineva căruia chiar îi pasă de ceea ce ai pățit și vrea să te ajute. Atunci, am realizat câtă nevoie aveam de ea și ea de mine. Păcat că nu ne-am dat seama mai demult. Cred că am fi avut o copilărie de vreo zece ori mai frumoasă, dacă eram prieteni nu dușmani.
Văd în ochii lui fericirea că a ajuns s-o cunoască pe sora lui și durerea că nu i-a dat mai multă importanță mai demult. Nu o cunosc pe Nico, de mult timp și la început doar ne salutam și cam atât, dar de când problemele cu Alex, am petrecut mai mult timp cu ea și mi-am dat seama că deși are un temperament vulcanic, atunci când cineva are nevoie de ea e acolo 100% și asta fără exagerări. Cine a spus că la necaz oamenii devin prieteni adevărați a știut de ce o spune. Din persoane care nu aveau de împărțit nimic mai mult decât un simplu „salut" și ăla din bun simț, am ajuns să fim prietene. Frumos progres!
-Andreea, la ce te gândești?
-La viitor!
-Apropo de viitor, vreau să ies odată de aici!
-Dacă urli nu te vor lăsa să pleci mai repede. -spun amuzată. Extraordinar, se comportă ca un copil de 2 ani. Nu pot să cred cât e de imatur. Cred că asta m-a atras la el. Spiritul ăla de copil. Rămânem mult timp discutând despre noi, despre viitor, despre familiile noastre și cel mai important lucru, orice ne va rezerva viitorul vom fi acolo unul pentru altul.