sarbatori fericite si Hristos a inviat>:D< cu ocazia Pastelui, o minune, am postat. da, nici eu nu stiu cum, dar mi-a venit chefu de scris. nu prea stiu ce a iesit, avand in vedere de cand nu am mai facut asta de mult, dar sper ca nu e un esec total. astept critici:) a, si mai un capitol la poveste:)
@};-
~4~
În ciuda a ceea ce lăsam să se vadă, voiam sa fiu singură. Mă săturasem de toţi vampirii, vrăjitoarele şi toţi ceilalţi care nu mă lăsau să mă duc acasă. Aveam în faţă trei zile în care eram relativ liberă să fac ce vreau şă să redevin parţial, eu.
Ameţelile din cauza lipsei sângelui au început să dispară. Deveniseră atât de normale încât nici nu le mai sesizam, făceau parte din viaţa de zi cu zi. Totuşi, nu au dispărut de tot. Lipsa ochelarilor şi vederea mea slabă continua să îmi dea dureri de cap. Şi ca totul să fie ,,perfect’’, am învăţat aproape toată biblioteca la lumina lumânării. Mă simţeam de parcă încă o privire asupra cărţilor mi-ar lăsa fără vedere, dar mă chinuiam şi mai continuam.
Cred că am căutat printre miile şi sutele de cărţi mai mult decât oricine altcineva. Ajunsesem să ştiu aproape tot, ce fel de cărţi se găseau pe fiecare raft şi rând, dar tot nu puteam găsi ceea ce căutam. Nu voiam să citesc o carte, nu ma interesa. Voiam să aflu ce are toată lumea cu mine şi cu sângele meu.
Mă credeau proastă. O fată umană, prostuţă, care nu ştie nimic şi se vinde pentru libertate. În mare parte era adevărat, dar şi pentru a te juca cu ei pe degete e nevoie de ceva în cap. Realizau sau nu, până la urmă, toţi dansau cum le cântam. Şi, cu toate că nu mă opream din chinuitul acelui pian imaginar, nu credeam nici o clipă că ei chiar o vor face.
Pentru cineva din afară, eram cea mai naivă persoană, dar nimeni nu ştia ce e în sufletul meu. Nimeni nu ştia ce cred cu adevărat. Nu tot ce spun eu este şi adevărat. Să am încredere în mortăciunile astea, ha, drept cine mă iau?! Nici o clipă nu am crezut că Raul mă va duce cu adevărat acasă, nici când îi spuneam că am încredere în el. Am mizat destul de mult pe ceva foarte slab. Nu credeam că se va ţine de cuvânt, până în ultima clipă m-am îndoit de el şi chiar şi după aveam împresia că nu mă va lăsa să trăiesc.
Dacă aş fi putut, i-aş fi omorât pe toţi, fără o clipă de gândire, fără un regret. Îmi distrugeau încetul cu încetul viaţa fără să se gândească. Eu de ce m-aş fi comportat altfel cu ei? Pentru că erau singurii care mă puteau ajuta. Ajunsesem la un pas de a mă întoare acasă. Era cel mai incert dintre toţi şi pentru el făcusem tot. Nu puteam să le distrug amărâta aia de viaţă pe care n-o aveau, căci rămâneam blocată într-o lume fără speranţă. Dar în imaginaţia mea, toţi, aproape toţi, muriseră de sute şi zeci de ori în feluri cât mai diferite şi monstruase. Nu credeam înainte că pot să îmi imaginez aşa ceva, să torturez mintal o perseană atât de mult. Dar eu nu mai eram cea de dinainte...
Răspunsuri. Voiam răspunsuri, nu alte întrebări, iar cea care ardea în mintea mea se lăsa aşteptată. Cărţi în franceză, germană, latină, slavă, o mulţime de limbi pe care nu le ştiam şi nici una nu putea să îmi de-a răspunsul. Şi totuşi, o găsisem. Româna, necunoscută mie şi totuşi, vorbită de toţi de aici. În ea, scrise cu litere negre, pe o hârtie îngălbenită, găsisem răspunsul, însă ochii mei refuzau să vadă. Tot mai multe pete îmi apăruseră în faţă, mă tăiasem de mai multe ori în hârtie şi renunţasem. Am aruncat dincţionarele. Găsisem cartea ce îmi va da răspunsul şi simţeam cum arde în mâinile mele.
Dar trebuia să mă gândesc şi la întoarcerea lui Raul, aşa că m-am grăbit să ies mai repede din bibliotecă. Trebuia să am încredere în el, trebuia să îl conving să mi-o traducă. Pierdusem atâta timp să o găsesc încât nu mai aveam putere. Ameţeala şi durerea de cap erau mai puternice decât înainte. Cine ar fi crezut că răsfoitul cărţilor şi căutatul într-o bibliotecă te poate obosi atât.
Am urcat repede scara din piatră în spirală. Făcliile ce ardeau din loc în loc îmi oboseau ochii şi mai tare, imaginea lor fixându-se prea mult şi prea puternic pe retină. I-am închis şi am urcat repede, fără a privi nimic. Ştiam scara aceea ca pe propriul buzunar, deşi nu mai avusesem unul de mult.
Soarele era la răsărit. Nu trebuia să privesc pentru a şti. Am inspirat aerul proaspăt. Nu mai rămăsese aproape nimic din mirosul insuportabil de crin. Era simbolul familiei regale, dar era mult prea mult, greţos de mult, iar eu urăsc mirosurile prea puternice. Măcar trandafirul de la James nu-mi displăcea…
Am aruncat cartea sub pat şi am ieşit pe balcon, bucurându-mă de prima geană de lumină. Urma să vină, ştiam asta. Mai câteva zile, un pas, şi aveam să fiu acasă. Asta speram, dar nu credeam. Speranţa ardea, dar fără a avea sursă de alimentare. Gândul că în mai puţin de două săptămâni puteam ajunge înapoi la Londra îmi aducea lacrimi în ochi şi mă făcea să îmi ies din fire. Dar m-am stăpânit, trebuia să o fac. Chiar jurasem. Până nu eram acasă, în camera mea, în patul meu, sentimentele mele rămânea închise cu lacătul undeva în suflet, uitate şi de mine. Însă acest gând le scotea, le făcea să se zvârcolească, să se materializeze.
Am închis ochii. Mă dureau şi mă făceau să mă simt oarbă. Îmi voiam ochelarii atât de mult… De ce trebuia să moştenesc tocmai asta?
Un val de miresme a apărut din senin. Nu am auzit uşa, dar parfumul de crin îi vestea venirea. Puţina viaţă pe care o mai aveam mi-a fost luată în doar câteva minute. El era înfometat, iar eu hrana. Nu ştiu cum s-a terminat totul, căci am leşinat între timp. Seara, când m-am trezit, a dispărut, ca de obicei. Eram din nou singură, în întuneric. Nu mă deranja.
Pierdusem noaptea prin cameră. Trecea greu. Clipele păreau ore, iar orele zile. Dar timpul trece, nu stă, nu aşteaptă pe nimeni, nu se întoarce aşa cum dăm ceasul înapoi pentru ora de iarnă. Soarele se retrăgea uşor de pe cer, iar dealurile înverzite păreau că se hrănesc din el, lăsând doar culorile curcubeului în urmă. Pentru fiecare dintre ele, luasem o dată cartea şi o aruncasem înapoi. Ochii mei nu ar fi rezistat unei lecturi, mai ales că eram nevoita să caut fiecare cuvânt în dicţionar. Pe deasupra, româna e o limbă romanică, cu tone de sufixuri şi forme pentru un singur cuvânt care se referă la acelaşi lucru. Legenda se întinde pe câteva pagini, dar eu nu aş reuşi să o descifrez.
Mi-am făcut curaj şi l-am rugat. Jumătate de oră m-am chinuit şi l-am bătut la cap, dar a acceptat până la urmă să mi-o traducă. Inima mi-a bătut mai tare, dându-i prilejul să râdă de mine. Nu-mi păsa. Atâta timp cât o traducea bine, nu ma interesa ce crede.
- De ce e atât de importantă pentru tine o legendă ireală?
- Tu eşti o legendă şi totuşi exişti, a fost replica mea.
M-a pus să îl tutuiesc. Pe mine nu mă deranja, oricum nu aveam nici un fel de respect pentru el, o făceam doar pentru a mă lipsi de palmele pe care mi le dădea James când uitam pronumele de politeţe, deci, din obişnuinţă.
- Bine, să vedem…
Îşi aruncă ochii asupra legendei. O ştia, se vedea pe faţa lui. Nu prea aveam încredere în traducerea lui, mai ales în acel moment, dar era mai bună decât nimic.
- Fiind o legendă, se învârte destul de mult în jurul cozii fără aţi spune mare lucru. Ţi-o voi povesti eu fără carte, a zâmbit şiret în timp ce a aruncat-o.
- Cum doreşti.
- Legenda începe în Evul Mediu, când toţi trăiau pe aceeaşi planetă, oameni şi fiinţe la un loc. Nu ne-am înţeles unii cu alţii niciodată, oamenii încercând tot timpul să ne distrugă. Cele două tabere erau alcătuite din noi, creaturile nopţii şi oamenii şi vrăjitoarele, unite împotriva noastră. Prin diferite vrăji şi lupte au încercat să ne distrugă pe toţi, doar că nu ieşea totul cum voiau ele, sau mai bine zis, oamenii. Voiam exterminare totală cât mai repede, ca de nişte gândacii supărători. Ei s-au revoltat din cauza ineficienţei lor, iar lupta s-a îndreptat asupra vrăjitoarelor. Majoritatea a fost arse pe rug, dar răzbunarea şi ura lor faţă de oameni creştea o dată cu flăcările. Agnes, una dintre cele mai puternice vrăjitoare, a blestemat toate familiile care s-au unit împotriva ei să aibă sânge dulce pentru a atrage toate creaturile nopţii. Imaginează-ţi că ai mânca toată viaţa ta doar mâncare foarte sărată, cu aromă de metal. Cum te-ai simţi dacă ai primi o dată ceva foarte dulce, în acea mare sărată? m-a îmbrăţişat puţin mai tare.
- Flămândă după dulce? am răspuns inocent.
- Exact. Sângele lor a devenit un adevărat magnet, punând viaţa tuturor în pericol. Nu doar ei erau cei păgubiţi, cât şi cei ce se înfruptau din ei. Schimbarea e bruscă, setea, chiar potolită, creşte mai mare doar pentru a simţi din nou dulceaţa. Dar gândeşte-te, daca toţi cei cu astfel de sânge ar dispărea, cei care au rămâne şi au gustat iarba de pe partea cealaltă, ar face ravagii pentru sangele dulce. Mai mult ca sigur, un război de proporţii uriaşe ar fi izbucnit.
- Şi totuşi nu. Dar de ce?
- Agnes nu era cea mai puternică, ci Luna. A adunat restul vrăjitoarelor sau ce a mai putut găsi şi s-au unit pentru a opri totul. Vraja a fost atât de puternică încât doar una din ele a supravieţuit, dar ea a funcţionat. A trimis toate creaturile într-un fel de univers paralel, unde te afli acum. Călătoria între cele două lumi durează foarte puţin, dar nu oricine ştie şi are puterea de a o face. Iar asta vrei tu, sa ajungi din nou în lumea ta.
- Da… am răspuns cu jumătate de voce, lăsând capul în jos.
- O să ajungi, mi-a ridicat privirea. Şti, chiar nu înţeleg de ce ai vrut să şti tocmai legenda asta.
- Nu cred că este o legendă. E reală, la fel ca mine şi ca tine.
- Da, este, a recunoscut nonşalant. Şi chiar crezi că are vreo legătură cu tine?
- Da, am spus simplu.
Pentru o secundă, corpul i-a devenit rigid, încordându-se, dar s-a relaxat repede, crezând că nu am observat. Nu am zis nimic. Nu era în interesul meu, aflasem ce mă interesa.
- Te crezi vrăjitoare?
- Nu, mă cred cu sânge blestemat, am spus de parcă l-aş fi anunţat cum e vremea a doua zi.
- Nu ar trebui să crezi tot ce auzi, a surâs, crezându-mă prostuţă.
- Dacă spui tu….
M-am întors pe partea cealaltă, dar ca din senin, la apucat foamea. Ştiam că o făcea ca şi pedeapsă pentru curiozitatea mea. Şi mai ştiam că nu mi-a spus întreaga legendă. Ştiam că e ceva cu vrăjitoare, dar cuvintele lui nu puteam umple paginile din carte. Mă subestima, dar nu puteam să-i dovedesc asta. Oricum, nu conta.
Restul zilelor au trecut ca pe ace. Nerăbdarea creştea şi eu nu-mi mai găseam astâmpăr. Vedea că mă zvârcolesc încet, cu gândul departe, dar nu a mai spus nimic despre asta. Până la urmă, ceasul plecării veni, dar tot ireal mi se părea.
- Nu pot să te duc decât lângă Big Ben. E singurul loc pe care îl ştiu din Londra, dar te pot conduce acasă.
- Nu, e în regulă, Big Ben e foarte bun.
- Închide ochii şi ţine-te de mine.
Mi-am pus mâinile în jurul taliei lui. Am auzit un pocnit din degete după care a dispărut podeaua. Amintirile din noaptea răpirii se îngrămădeau în mintea mea, dar au dispărut o dată cu apariţia pământului rece. Mi-am deschis ochii. Nu credeam că o să mă bucur atât de tare să văd vechitura aia de ceas, aşa-zis simbol national. O lacrimă s-a strecurat afară. Am şters-o rapid, deşi ştiu că a văzut-o. M-a lăsat să mă îndepărtez. Nu credeam vreodată că o şoptesc: Ben, te iubesc!
Am prvit în jur. În afară de vreo câteva persoane rătăcite care nu păreau să ne observe, nu mai era nimeni, Se lumina de ziua, iar străzile urmau să se aglomereze curând.
- Haide, te duc acasă.
Nu i-am spus drumul, doar mă urma uşor. Îmi simţeam picioarele cum începuseră să tremure, dar am continuat pe străzile mult cunoscute. Apropierea de casă îmi punea inima pe fugă şi mă făcea să mă simt ca în prima zi de şcoală.
- Am ajuns, am şoptit în faţa unei case cu două etaje, portocalie.
- Mi-a făcut plăcere să te cunosc, mi-a zis în timp ce se uita la ea. Succes în viaţă, a zâmbit atotştiutor, mi-a dat un sărut pe frunte şi a dispărut, lăsând doar aer rece de dimineaţă în loc.
Am aruncat o privire în jur. Totul părea la fel ca în ziua în care am fost răpite, mai puţin ora. O dimineaţă de început de august, nu de toamnă târziu, cum ar fi normal. Lipsisem multe luni. Le pierdusem numărul şi totuşi, parcă nu lipsisem decât câteva ore.
- Ceva nu e bine… am şoptit pentru mine, fără multă voce.
Vântul a bătut uşor, aşa că m-am decis să intru. Am folosit uşa din spate. Ştiam că e deschisă ca întotdeauna. Nu eram în casa mea, ci a lui Paige. Nu mă puteam duce aşa în faţa mamei, după atâta vreme.
Am urcat în camera ei. Voiam un duş, deşi ştiam că nu o să mă facă mai curată. Amintirile m-au copleşit şi totul a dat pe afară. Şiroaie de lacrimi au izbucnit mai puternice ca niciodată. Mă ghemuisem în colţul dintre pat şi fereastră. Nu ştiam ce fac sau de ce. Oricum, totul era fără rost. Lacrimile mele nu aveau să şteargă cu buretele nimic din ce se întâmplase, deşi totul părea un vis. Nici o zi nu a mai fost tăiată din calendar, doar 4 august, ziua lui Paige, ziua dinaintea răpirii. Camera era la fel, cu toate hainele aruncate în toate direcţiile.
Câteva ore mai târziu, Sophie, mama lui Paige, m-a găsit secătuită de lacrimi.
- Zoe, Zoe, ce faci aici? Ce s-a întâmplat?
Abia după o serie de întrebări m-a întrebat şi de Paige. Şi când te gândeşti că e propria ei fiică...
- Ce fac aici? Dar Paige? Ţi-a luat cam mult să-ţi aminteşti de ea!
- Zoe, calmează-te. Ce s-a întâmplat?
- Ce s-a întâmplat?! Pe dracu’ s-a întâmplat! Cum ai putut să-ţi vinzi propria fiică?! Am început să ţip ca o descreierată. Nu mă atinge! Nu ai nici un drept! Lasa-mă!
Am sărit din colţ spre uşă. A încercat să mă oprească, dar m-am smucit din strânsoarea ei. Când am atins clanţa uşii, privirea mi-a devenit albă, şi am ameţit. Ridicarea bruscă şi lipsa sângelui îmi dovedeau că ultimele luni au fost reale.
M-am întors acasă, dar nu mai era la fel. Toată lumea mă întreba ce am păţit şi dacă mă simt bine. Eram ca o sălbatică din pădure, nelăsând pe nimeni să mă atingă. I-am spus mamei că am avut o ceartă cu Paige, am mai inventat şi o despărţire de un prieten imaginar şi a încercat să mă înţeleagă. Totuşi, comportamentul meu depăşea price explicaţie plauzibilă. Abia dacă mai vorbeam, stateam toată ziua în casă, iar la cea mai mică scânteie, izbucneam mai rău ca artificiile. Refuzasem să văd un doctor. Reuşisem să dreg situaşia, deşi nimeni nu credea că sunt bine. Eram în lumea mea, pierdută, fără lacrimi pe care să le mai pot vărsa.
În mod total paradoxal, nu lipsisem de acasă. Totul ieşea ca şi cum aş fi fost cu Paige să sărbătorim, am rămas la ea, după care m-am dus acasă. Subit, după asta, ea s-a mutat la bunici, în provincie. Pentru asta, singurul salut pentru familia ei erau priviri pline de ură. Îmi aminteam de ea mereu, chiar în propria familiei. Ei nu o menţionau, dar vedeam atât în ochii albaştri ai mamei, cât şi în părul roşcat al tatei. Totul îmi amintea de ea continuu. Nu suportam.
Şi totuşi, nu avea să se oprească. Stări de greaţă şi vomă au apărut la câteva săptămâni. Nu era suficent tot ce traisem acolo, mai adusesem şi un suvenir, un plod. Nu puteam să-l numesc altfel pe progenitura lui Raul. Şi mai mult ca sigur nu plănuiam să îl las să trăiască.
În nebunia descoperiri, am fugit afară. Dar când am ieşit, am dat tocmai de vecini. Nervii şi agitaţia au condus, iar vorbe repezite, dar care s-au dovedit adevărate, s-au grăbit să prindă contur.
- De ce trebuie să o văd pe Paige şi în mama şi în tata? De ce nu poate să fie doar în voi, că doar e a voastră! Dar nu, trebuie ca eu să mă văd în voi, ca într-o oglindă! Ce naiba aveţi cu mine?! Lăsaţi-mă în pace! strigam ca o descreierată.
Amândoi s-au făcut albi la faţă. Abia după ce le-am dat glas, am realizat sensul vorbelor mele.
- Nu, nu vreau să aflu! Lăsaţi-mă!
Am fugit din nou. Nu ştiam ce altceva să fac. Nu voiam să văd sau să admit că poate, printr-o întoarcere de situaţie ciudată şi neaşteptată, ei erau părinţii mei şi nu cei pe care îi ştiam.
Şi apoi, mai era problema chestiei cu colţi ce se dezvolta în mine. Începusem să mă gândesc la fel de fel de moduri în care aş putea scăpa de el. Nu mă puteam duce la medic pentru un avort, dar ideea unuia spontan nu s-a codit să apară. Nu aveam de gând să mă arunc pe scări sau ceva. Într-un fel destul de laş, voiam să arunc crima în spinarea altuia, aşa că am provocat o bătaie. Nu a fost greu. Doar câteva insulte uneia dintre bătăuşele şcolii şi a fost suficient. Am ales-o inteţionat pe Jessica. Ştiam că îmi va ataca burta, era atacul ei preferat.
A fost cea mai bună bătaie din totdeauna. Nu am ricoşat, doar am acceptat loviturile. Nu doar că am scapat de un parazit, dar am aflat şi ce se întâmpalse în ziua când mă aruncase baborniţa din copac. Aceeaşi durere ce îmi străpunge corpul, începând cu burta şi extinzându-se în jur. Pierdusem copilul. Şi pe acesta, şi cel de atunci. Vrajitoarea mi-a omorât copilul, iar acum, eu îl omoram pe acesta. Nu eram mai bună decât ea…. Dar totul devenise prea negru pentru a mai gândi.