În seara aceea, Antonio a ieşit în oraş cu un prieten, ca să mă lase singură cu copiii.
Sâmbătă seara, orele şapte, 16 noiembrie 2002.
Cina e veselă. Ei devorează tot şi râd de orice. Laetiţia, foarte limbută, nu încetează să pălăvragească, după obiceiul ei. Maruan a venit cu prietena sa. Pentru fiicele mele el nu este încă, oficial, decât unul din copiii pe care iam cunoscut în familia mea de găzduire. Prezenţa lui nu le miră, ele sunt bucuroase să iasă într-o sâmbătă seara cu mama lor şi cu prieteni.
N-au crescut împreună şi totuşi dau impresia de a fi complici. Mă temusem că această mică petrecere de seară putea să reprezinte o grea încercare. Antonio mi-a spus înainte de a pleca:
— Cheamă-mă, daca ai nevoie de mine, am să vin să te iau.
E bizar, dar mă simt bine, aproape că nu-mi mai este frică. Doar puţină nelinişte pentru cele două fete. Maruan o tachinează pe cea mai mare.
— Vino, Laetiţia, vino lângă mine!
O strânge în braţe glumind. Ea se întoarce spre mine spre a-mi şopti:
— Ce simpatic este, mamă!
— Da, e adevărat.
— Şi ce frumos este!
Observ detaliile celor trei feţe ale lor. Maruan seamănă parcă mai mult cu Laetiţia, poate că la frunte. În unele momente regăsesc la el o expresie a Nadiei, mai gânditoare şi mai rezervată decât sora ei. Laetiţia îşi exprimă întotdeauna sentimentele, iar reacţiile ei sunt câteodată prea impulsive. A moştenit latura italiană a tatălui său. Nadia le păstrează mai curând pentru sine.
Oare vor înţelege? Am prea mult tendinţa să le consider încă nişte puştoaice de trei ani şi să le protejez peste măsură. La vârsta Laetiţiei, mama mea era deja măritată şi însărcinată.
Ea tocmai mi-a spus: Ce frumos este
Ar fi putut să se îndrăgostească de fratele ei! Tăcerea mea ar fi putut să declanşeze o serie de catastrofe. Pentru moment ei izbucnesc în râs, bătându-şi joc de un bărbat care este beat în turtă. El se uită spre masa noastră adresându-se de departe lui Maruan:
— Imbecil ce eşti! Tu ai norocul să fii cu femei! Patru femei, iar eu sunt singur!
Maruan este mândru şi aparent susceptibil. Mormăie:
— O să mă scol să-i sparg mutra.
— Nu, rămâi aici, te rog!
— Bine
Patronul restaurantului îl îndepărtează pe intrus, cu blândeţe, şi masa se încheie în glume şi hohote de râs.
Mergem să-l însoţim pe Maruan şi pe prietena lui până la gară. El locuieşte şi lucrează la ţară. Fiul meu se ocupă de grădini şi de întreţinerea spaţiilor verzi. Pare că îşi iubeşte meseria, ne-a vorbit puţin şi la masă despre asta. Laetiţia şi Nadia nu au încă planuri precise la vârsta lor. Nadia vorbeşte despre croitorie, Laetiţia trece de la o idee la alta. Merg toţi trei în faţa mea pe strada care coboară spre gară. Maruan este în mijloc, Laetiţia îl ţine de un braţ, Nadia de celalalt. Este pentru prima oară în viaţa lor când fac acest lucru, în deplină încredere. Eu încă nu am vorbit şi Maruan este formidabil, lasă lucrurile în voia lor. El sporovăieşte cu cele două fete în modul cel mai firesc, ca şi când le-ar fi cunoscut dintotdeauna. Eu n-am avut multe bucurii în viaţa mea, înainte de căsătoria cu Antonio şi de naşterea fiicelor mele. Maruan s-a născut în suferinţă, fără tată, iar ele – în fericire, comoara tatălui lor. Destinele lor sunt diferite, dar râsul lor îi adună la un loc mai bine decât aş fi putut vreodată să o fac eu. Un sentiment necunoscut mă copleşeşte. Sunt mândră de ei. În seara aceasta, nu-mi lipseşte nimic. Nu simt nici angoasă, nici tristeţe, numai pace în sufletul meu. Pe peronul gării, Laetiţia îmi spune:
— Nu m-am simţit niciodată atât de bine cu cineva, cum m-am simţit cu Maruan. Şi Nadia adaugă:
— Şi eu, la fel
— Mi-ar plăcea mult să merg să dorm la Maruan şi la prietena sa, mâine dimineaţă luăm micul dejun împreună şi apoi luăm trenul şi ne întoarcem!
— Nu, Laetiţia, ne întoarcem acasă, tatăl tău ne aşteaptă.
— E prea simpatic, mamă, mi-e drag cu adevărat, este gentil, este frumos Ce frumos este, mamă!
Este rândul Nadiei să se agate de mine:
— Mamă, când o să-l revedem?
— Poate mâine sau poimâine. Mama o să aranjeze bine lucrurile, vei vedea.
— Ce zice, Nadia?
— Am întrebat-o pe mama când ne revedem cu Maruan şi ea a fost de acord pentru mâine, nu, mamă? De acord?
— Puteţi conta pe mine. Mama o să aranjeze bine lucrurile
Trenul pleacă, mă uit la ceas, este unu şi patruzeci şi opt dimineaţa. Ele aleargă amândouă pe lângă tren trimiţândule bezele cu mâna. Niciodată nu voi uita aceasta clipă. De când trăiesc în Europa, am prins obişnuinţa ceasurilor şi această obişnuinţă s-a transformat într-un fel de reper aproape maniacal. Memoria îmi joacă atât de des feste pentru trecut, încât notez conştiincios prezentul atunci când este important pentru mine. E amuzant, Maruan voia să ştie ieri la ce oră s-a născut Şi el simte nevoia unor repere. Este un cadou pe care cu greu i l-aş putea face. La asta m-am gândit azi-noapte, în plină insomnie. Tot ce pot extrage din biata mea minte, este că era noapte. Mi se pare că am văzut o lumină electrică pe coridorul acelui spital blestemat, atunci când medicul l-a luat pe fiul meu. Ora este un reflex de occidental, iar la noi numai bărbaţii aveau ceas. Timp de douăzeci de ani a trebuit să mă mulţumesc cu soarele şi cu luna. Îi voi spune lui Maruan că s-a născut la ceasul lunii.
Odată ajunsă îi acasă trimit un mesaj pe mobil, ca să ştiu dacă au ajuns cu bine. Îmi răspunde cu un mulţumesc, noapte bună, pe mâine, pe mâine
E târziu, fetele se duc la culcare şi Antonio nu doarme încă.
— Cum a fost, iubito?
— Impecabil.
— Le-ai vorbit fetelor?
— Nu încă. Dar sunt gata să le-o spun mâine dimineaţă. Nu mai am motiv să aştept, ele l-au plăcut din prima clipă.
E bizar, totuşi ca şi când l-ar fi cunoscut de multă vreme.
— Maruan n-a zis nimic, n-a făcut vreo aluzie la ceva?
— Absolut nimic, a fost formidabil. Dar este straniu că Laetiţia s-a ataşat de el aşa de mult şi Nadia la fel. Erau topite după el. Niciodată nu se comportă astfel cu prietenii lor. Niciodată
— Eşti prea nervoasă
Nu sunt nervoasă. Sunt curioasă. Oare fraţii şi surorile se pot recunoaşte între ei în acest fel? Ce se petrece între ei pentru ca acest lucru să devină atât de evident? Să fie un semn, ceva pe care îl au în comun fără să ştie? Mă aşteptasem la totul şi la nimic în acelaşi timp, dar nu la această afecţiune instinctivă.
— Ar trebui, poate, să mai aştepţi o zi, două
— Nu. Mâine este duminică, o să mă aşez la birou, nu va fi nimeni acolo şi voi vorbi calm cu Laetiţia şi cu Nadia. Vom vedea ce ne dă Dumnezeu, Antonio.
După fiicele mele, vin la rând anturajul, vecinii şi mai ales colegii din biroul unde lucrez de ani de zile. Eu asigur întreţinerea, organizez micile recepţii, sunt acolo ca la mine acasă, iar prietenia patronilor mei contează mult pentru mine Cum să li-l prezint pe Maruan după zece ani?
Simt nevoia să fiu singură cu fetele mele. Ele o vor judeca pe mama lor pentru o minciună de douăzeci de ani şi, în acelaşi timp, pe o femeie pe care nu o cunosc, pe mama lui Maruan, aceea care l-a ascuns de-a lungul tuturor acestor ani. Pe aceea care le iubeşte şi le ocroteşte. Le-am spus de multe ori că naşterea lor este fericirea vieţii mele. Cum vor admite că naşterea lui Maruan a fost un coşmar atât de groaznic încât lui nu i-am spus-o niciodată?
A doua zi dimineaţă, către orele nouă, trezirea de duminică decurge ca de obicei.
— Îţi fac o cafea, mamă?
— Cu plăcere.
Acesta este ritualul matinal şi eu răspund întotdeauna: Cu plăcere. Sunt intransigentă asupra politeţii şi respectului reciproc. Găsesc că pe aici copiii sunt adeseori prost crescuţi. Au un limbaj vulgar pe care îl deprind de la şcoală şi contra căruia luptăm cu fermitate, Antonio şi cu mine. Laetiţia a fost pusă la punct în mai multe rânduri de către tatăl ei pentru că i-a răspuns urât. În ce mă priveşte, eu n-am primit decât o singură educaţie, cea a sclaviei.
Laetiţia îmi aduce cafeaua şi un pahar cu apă călduţă. Mă sărută delicat şi sora ei, la fel. Dragostea pe care o primesc din partea lor şi a tatălui lor mă uimeşte în fiecare zi, ca şi când nu aş merita-o. Ceea ce voi face este de asemenea dur, pentru alte motive decât frica mea de a înfrunta privirea fiului meu.
— Aş dori să vă vorbesc despre un lucru foarte important!
— Atunci, dă-i bătaie, mamă, te ascultăm!
— Nu, nu aici, vă iau la birou, la cofetărie.
— Dar tu nu lucrezi astăzi! Ah, ştii, m-am gândit la seara de ieri, a fost prea super, nu te-a mai căutat Maruan?
— Ne-am întors târziu, probabil că doarme încă.
Dacă n-ar fi fost fratele ei, m-aş îngrijora. Ele sporovăiesc între ele, deloc preocupate de latura neobişnuită a acestei vizite la birou într-o duminică dimineaţa. Eu sunt aceea care îşi face griji. Ele ies în oraş cu mama lor, mama merge la birou să facă ceva, şi apoi N-are importanţă, ele îmi acordă încredere.
— Ieri seară, am petrecut de minune.
— Ah, asta era ce voiai să ne spui?
— Aşteptaţi, fiecare lucru la rândul lui Deci, ieri seara am avut o petrecere minunată cu Maruan, asta nu vă spune nimic? Maruan, asta vă duce cu gândul la ce?
— La un băiat drăguţ care locuia la părinţii tăi adoptivi, chiar el a spus-o
— Şi în plus e frumos, şi e gentil.
— Şi ce vă atrage la el, frumuseţea sau gentileţea?
— Totul, mamă, are un aer blând.
— Este adevărat Vă amintiţi că eram însărcinată când am fost arsă? V-am vorbit doar despre aceasta.
— Da, ne-ai vorbit
— Dar acest copil unde este, ce crezi?
Ele mă privesc drept în ochi, cu un aer bizar.
— Păi, doar nu a rămas acolo! La familia ta!
— Nu. Nu ai nicio idee despre locul unde se află acel copil? N-ai văzut niciodată pe cineva care ar putea să semene cu tine, Laetiţia, sau cu tine, Nadia? Sau chiar cu mine, cineva care ar avea aceeaşi voce, care ar umbla ca mine?
— Nu, mamă, te asigur că nu.
— Nu, mamă.
Nadia se mulţumeşte să repete ceea ce spune sora ei – Laetiţia este în general purtătorul de cuvânt – dar în ajun am simţit cum încolţeşte o picătură de gelozie din partea ei. Maruan râdea mai mult cu Laetiţia şi se ocupa ceva mai puţin de ea. Mă ascultă cu multă atenţie şi nu mă slăbeşte din priviri.
— Nici tu, Nadia, nu ştii?
— Nu, mamă.
— Tu, Laetiţia, tu eşti mai mare, ai putea să-ţi aminteşti? în mod sigur l-ai văzut la părinţii mei adoptivi — Te asigur că nu, mamă.
— Atunci, iată, este Maruan.
— Ah, Doamne, este Maruan, cel cu care am fost aseară!
Şi ele izbucnesc în plâns amândouă.
— Este fratele nostru, mamă! El a fost în pântecele tău!
— Este fratele vostru, el a fost în pântecele meu şi l-am născut singură. Dar nu l-am lăsat acolo, l-am adus aici.
Mă avânt acum în explicaţia cea mai dificilă: aceea privind motivul adopţiei. Îmi caut cuvintele, cu grijă, cuvinte pe care le-am auzit la psihiatru: a se reconstrui, a se accepta, a redeveni o femeie, a redeveni o mamă
— Şi ai păstrat secretul acesta, timp de douăzeci de ani, mamă! De ce nu ni l-ai spus mai devreme?
— Eraţi prea mititele, nu ştiam cum aţi fi reacţionat, voiam să-l spun când veţi fi mai mari, ca şi pentru cicatrice pentru foc. Este ca şi când ai construi o casă. Se pune o cărămidă, apoi alta. Dacă o cărămidă nu este solidă, ce se întâmplă? Casa se prăbuşeşte. Aici e acelaşi lucru, draga mea. Mama voia să-şi construiască o casă şi mă gândeam că mai târziu va fi destul de solidă şi destul de înaltă pentru a-l primi pe Maruan. Dacă nu, ar fi putut să se prăbuşească această casă a mea şi eu n-aş fi putut face nimic. Dar acum el este aici. Este rândul vostru să alegeţi.
— E fratele nostru, mamă. Spune-i să vină acasă, să stea cu noi. Ei, Nadia? Avem un frate mai mare şi eu visam să am un frate mai mare, ţi-am spus-o întotdeauna, un frate mai mare ca al prietenei mele. Iar eu am un frate mai mare, este aici, este Maruan. Ei, ce zici, Nadia?
— Eu golesc şifonierul şi îi las şi patul meu!
Nadia nu mi-ar da nici măcar o gumă de mestecat! Este foarte generoasă, dar nu dăruieşte prea uşor lucrurile care îi aparţin. Dar pentru fratele ei a făcut-o!
E uimitor, acest frate care s-a ivit de nicăieri, şi iat-o gata să-i dea totul
Şi iată cum fratele cel mare şi necunoscut a intrat în casă. La fel de simplu ca şi a goli un şifonier şi a ceda patul. În curând, vom avea o casă mai mare, în care el va avea camera lui. Sunt copleşită de atâta fericire. Îşi petrec timpul dându-şi telefoane, se aşteaptă, şi mi-am zis că nu vor întârzia să se certe. Dar Maruan este fratele cel mare, a luat imediat un aer autoritar asupra surorilor sale:
— Laetiţia, nu răspunzi mamei pe tonul acesta! Ţi-a cerut să dai televizorul mai încet, fă-o! Ai norocul să ai ambii părinţi, respectă-i!
— Da, bine, scuză-mă, nu mai fac, îţi promit
— Eu nu am venit aici ca să ne luăm la ceartă, dar tata şi mama lucrează amândoi. Ce e cu camera asta în dezordine?
— Dar se munceşte din greu la şcoală, ai trecut pe acolo înaintea noastră! Ştii ce înseamnă!
— Da, este adevărat, dar acesta nu e un motiv ca să-i trataţi pe tata şi pe mama în acest fel.
Şi apoi, Maruan m-a luat deoparte:
— Mamă, oare ce gândeşte Antonio? Nu îl indispune faptul că îi muştruluiesc fiicele?
— Antonio este mulţumit de ceea ce faci.
— Mi-e teamă să nu-mi spună într-o bună zi: Mai vezi-ţi şi de treburile tale, astea sunt fiicele mele
Dar Antonio n-a făcut aşa ceva. Este inteligent din partea lui. Dimpotrivă, este chiar foarte mulţumit să delege o parte din autoritatea sa. Şi, culmea este că ele îl ascultă mai mult pe fratele lor, decât pe el sau pe mine Cu noi, ele discută în contradictoriu, sunt în stare să trântească o uşă, dar nu cu el. Adeseori îmi spun Măcar să dureze
Uneori, apare puţină tensiune. Laetiţia vine să se refugieze în patul meu.
— Mă enervează!
— El are dreptate, după cum are dreptate şi tatăl tău. Tu răspunzi urât
— De ce spune că va pleca dacă nu este ascultat? Şi că n-a venit aici ca să ne muştruluiască?
— E normal. Maruan nu a avut norocul tău, el a trecut prin momente dificile pe care voi nu le-aţi cunoscut. Este important pentru el să ai părinţi, este de preţ o mamă când nu ai avut-o lângă tine, înţelegi?
Dacă aş putea scăpa de această vină care revine la suprafaţă încă prea des Dacă aş putea să-mi schimb pielea I-am spus lui Maruan că eram hotărâtă să pun povestea noastră într-o carte, dacă el este de acord.
— Va fi albumul nostru de familie. Şi o mărturie despre crima de onoare.
— Într-o zi mă voi duce acolo
— Te duci să cauţi ce, Maruan? Răzbunare? Sânge? Tu eşti născut acolo, dar nu-i cunoşti pe oamenii aceia. Şi eu mai visez uneori, şi eu mai port în mine ura, cred că m-ar ajuta să ajung cu tine în satul meu şi să le strigăm: Priviţi cu toţii. Acesta este Maruan, fiul meu! Am fost arşi, dar nu suntem morţi! Priviţi-l cât este de frumos, de puternic, de inteligent!
— Pe tatăl meu aş dori să-l văd de aproape! Aş vrea să înţeleg de ce te-a părăsit, doar ştia ce te aşteaptă
— Poate că da. Dar vei înţelege mai bine când va fi într-o carte. Voi spune acolo tot ce tu încă nu ştii şi ceea ce mulţi oameni încă nu ştiu. Pentru că există puţine supravieţuitoare, iar printre ele, femei care se ascund încă şi pentru multa vreme. Ele au trăit în frică şi trăiesc mereu în frică. Eu pot depune mărturie pentru ele.
— Ţi-este teamă?
— Puţin.
Mi-e teamă îndeosebi ca nu cumva copiii mei, şi în special Maruan, să trăiască având în suflet spinul răzbunării. Ca nu cumva această violenţă, care se transmite între generaţii de bărbaţi, să fi lăsat o urmă, fie chiar foarte mică, în sufletul lui. Şi el trebuie să-şi construiască o casă, cărămidă cu cărămidă. O carte – este ceva bun pentru a construi o casă.
Am primit o scrisoare de la fiul meu, cu o frumoasă scriitură. Voia să mă încurajeze să întreprind această muncă dificilă. Ea m-a făcut să plâng, o dată mai mult.
Mamă,
După tot acest timp cât am trăit singur, fără tine, faptul de a te revedea în fine, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, mi-a dat speranţa unei noi vieţi. Mă gândesc la tine şi la curajul tău.
Mulţumim că ne dăruieşti această carte. Ea îmi va aduce şi mie curaj în viaţă. Te iubesc, mamă. Fiul tău, Maruan.
Mi-am povestit viaţa pentru prima oară, silindu-mă să scot din memorie lucrurile cele mai ascunse. A fost mai istovitor decât o mărturie în public şi mai dureros decât a răspunde la întrebările copiilor. Sper că această carte va călători prin lume, că va ajunge şi în Cisiordania şi că bărbaţii nu o vor arde.
La noi, ea va fi frumos aşezată în bibliotecă şi totul va fi spus, o dată pentru totdeauna. Voi pune să o lege într-o piele frumoasă, ca să nu se deterioreze, cu litere frumoase, aurii.
Mulţumesc,
Suad
Undeva, în Europa 31 decembrie 2002