Cuvintele mi s-au învârtit in cap pe parcursul ședinței. Ar fi inutil să spun că am înțeles ceva din tot ce s-a vorbit. Singurul lucru care mi-a atras atenția a fost oferta pe care ne-au făcut-o investitorii din India.
Bineînțeles că înțelegerea a picat. Nu o să mă complic nici eu, nici Nicklas cu parteneri ce nu au de gând să se ridice la nivelul așteptărilor noastre sau să ne ia munca în serios.
Stau întins pe scaunul de la birou când ușa începe să se deschisă lent. Nicklas își vâră capul înăutru și îmi aruncă un zâmbet suspect.
— În seara asta te așteptăm la cină, la noi, o scânteie se aprinde în ochii lui.
— La voi!? Lara mă detestă. Nu vin! mă cufund mai adânc pe scaun.
— Lara nu te detestă. Detestă situația în care vă aflați tu și prietena ei, depărtează ușa mai mult și faci pași înăuntru. Era încântată să te avem la cină. Nu o dezamagi.
Pufnesc în ras. Cam târziu pentru dezamăgiri.
— Lara m-a făcut nenorocit fără suflet, îmi dau ochii peste cap și continui să rad.
Nicklas începe să scuture din cap. Știe că am dreptate. De când am părăsit-o pe Edaline, Lara mă urăște, dar mă suporta în viața lor doar de dragul lui.
Oricum ar fi, m-am obișnuit. Si eu mă urăsc.
***
Trag ultimul fum din țigara apoi arunc chiștocul undeva printre florile frumos îngrijite.
Știu, sunt un derbedeu. Îi dau Larei un motiv în plus să mă deteste.
Bat de trei ori în ușa din fata mea și aștept. Nici acum nu știu de ce am fost de acord să vin în seara asta la cina lor. Mă las prea ușor convins de Niklas.
Ușa se deschide cu un scârțâit specific, iar ochii mari ai Larei încep să mă analizeze.
— Ar trebui să faceți ceva cu balamalele astea, încerc să fac o glumă nedorită.
— Bună și tie, se chinuie Lara să spună, dorind să para amabilă.
Își stoarce un zâmbet și mă poftește înăuntru. Ma anunța că Nicklas este în birou, având o convorbire importantă, iar ea trebuie să se întoarcă in bucătărie să termine de pregătit mâncarea.
Ma fac comod pe canapea și încep să schimb programele de parca sunt la mine acasă. De fapt, canapeaua asta și cu mine suntem vechi camarazi.
In nopțile in care încă căutam motive să mă agat de viața, aici îmi suspinam durerea, cu Nicklas lângă mine.
Când m-am mutat in Spania am stat o perioada aici, pana când am reușit să mă adun. Pana am reușit să suport singurătatea. Abia atunci am realizat că cel mai chinuitor sentiment pentru un om este sa se simtă străin de el însuși.
Așa ma simțeam eu. Nu mai recunoșteam nimic din mine, iar viața mea, părea o realitate alternativă. Mi-a luat mult pana sa accept ca asta sunt, iar asta este viața mea.
Ușa biroului lui Nicklas se deschide undeva in dreapta mea și îmi arunc ochii spre el, butonând încă telecomanda fără interes.
— Bună străine, îmi face semn din cap și se așează lângă mine. Am câteva vesti.
— Bune? Rele? ridic o sprânceană spre el.
— Depinde de tine. Trebuie să meargă unul din noi la Londra, pentru o lună. Directorul executiv a avut un accident și nu are cine să îl înlocuiască. Iar eu aș avea mare nevoie să mergi tu.
Își întoarce privirea spre bucătărie, de unde se aud zgomote de farfurii și oale.
— Nu pot să o las pe Lara singură timp de o lună. Te rog.
Nici nu este nevoie să mă roage. Oricum aș fi fost de acord. Mi-ar prinde bine o schimbare. Plus că Londra se asortează perfect cu starea mea de spirit actuală.
— Desigur, zâmbesc încântat de idee. O lună în orașul meu natal s-ar simți ca o vacanță. Mereu îmi face bine să mă intorc în Londra. Îmi linisteste sufletul.
— Super! aproape sare în sus de încântare că sunt de acord să fiu eu cel ce pleacă.
— Ce avem la cină? întreb spre Lara când o văd cu colțul ochiului cum iese din bucătărie cu un platou.
— Mâncarea ta preferată, îmi dă un pumn Nicklas în umăr, în joacă, și se ridică spre soția lui să o ajute.
— Lasagna, îmi răspunde Lara, cu un zâmbet ciudat de sincer pe chip.
Lasagna era mâncarea preferata a lui Edaline, nu a mea, dar nu am de gând să aprofundez subiectul.
Lara îmi pune in farfurie o porție generoasa și apoi ia loc lângă soțul ei. Ii zâmbesc și încep să mestec fără pic de încântare.
In cap mi se derulează o amintire cu Edaline. Când i-am gătit prima dată lasagna dansa incantata pe scaun, și cumva de atunci a devenit felul ei de mâncare preferat. Ori de câte ori se simțea trista sau pur și simplu avea nevoie de ceva să îi ridice moralul, îi pregăteam lasagna. Funcționa de fiecare data.
Oh, Dumnezeule. Cât de mult îmi lipsești, iubito.
Mi s-a pus un nod in gât, și mă chinui puțin să înghit mâncarea. Simt cum muschii maxilarului mi se încordează și simt un gust amar pe limba. Orice amintire cu Edaline îmi blochează funcțiile vitale. Mă amorțește. Mă îngheață cu totul.
Reușesc într-un fi al să termin tot ce am in farfurie și îmi pun un pahar de vin roșu. Am nevoie de puțin alcool.
Lara își da ochii peste cap când mă vede cu paharul lipit de buze. Mă detestă când beau. Cred că știe că alcoolul a fost încă unul din motivele ce a dus la divorțul prietenei sale.
— Ești cu mașina, îmi reamintește Nicklas cu o privire deloc incantata.
— O gură nu face rău nimănui, zâmbesc cu buzele încă lipite pe pahar, apoi îl las jos. Stai liniștit, nu voi intra in comă alcoolică.
— De data asta, mârâie Lara pe un ton slab.
Zâmbesc și scutur ușor din cap. Nu de data asta.
— Avem o veste pentru tine, încearcă Nicklas să schimbe atmosfera din încăpere.
Ochii încep să îi sclipească și pe chip un zâmbet idiot i se conturează ajungând pana la urechi. Mi-e teama de vestea asta a lui. De obicei veștile lui bune sunt ca un pumn pentru mine. Pentru că mereu o au în esență pe Edaline .
Au trecut trei ani de când am văzut-o ultima dată și chiar si azi durerea este la fel de apăsătoare. Absenta ei în viața mea este la fel de chinuitoare. Sunt însă recunoscător că îi permite lui Iris să mă viziteze în vacante sau chiar si în unele weekenduri. Asta datorită lui Nicklas.
Deși avem un copil și ne împărțim responsabilitatea cu creșterea ei, nu am mai vorbit deloc din ziua în care am părăsit-o. Nici măcar fiica noastră nu îmi vorbește despre ea. Cred că deși are doar șase ani, înțelege foarte bine situația dintre părinții ei. Evită să îmi povestească despre mama ei, chiar dacă vorbim aproape zilnic la telefon.
Îmi alung gândurile de îndată ce simt gustul vinului pe limbă. Iau o înghițitură sănătoasă și ma întorc spre Nicklas.
— Spune-mi vestea, că mor de curiozitate, încerc să îi imit zâmbetul într-un mod sarcastic.
— Vei deveni unchi, aproape tipa de încântare Nicklas in fata mea.
Unchi? Îmi ia câteva minute pana fac legătura.
Îmi arunc ochii spre Lara, care îmi zâmbește cu aceeași sinceritate. Este însărcinată.
— Wow. Felicitări, spun luat pe nepregatite de vestea asta. Nu mă așteptam, le recunosc. Nu știam că vă doriți, sau... încep să mă bâlbâi așa că tac.
— Am lăsat totul în voia sortii, nu ne doream în mod special, dar nici nu eram contra. Am spus că va veni la momentul potrivit, care se pare că este acum, îmi explică Lara pe un ton cald și blând.
Lara nu mi-a vorbit niciodată pe un ton cald si blând. Și tare îmi este că voi începe să mă obișnuiesc cu asta.
— Nici nu știu ce să zic. Ma bucur mult pentru voi.
Evident in sufletul meu se produce ceva neplăcut. In loc sa simt bucurie, simt durere. Nu știu de ce gândul că peste câteva luni în casa asta va fi un suflet de copil, mă înspăimântă. Mă întristează. Mă rupe.
— Peste trei săptămâni vom afla dacă este fetita sau băiețel, vocea incantata a lui Nicklas îmi atrage atenția.
Rezist cu greu să aud toate detaliile astea. Nu îmi fac bine. Simt că mă sufoc. Pe chip îmi rămâne întipărit un zâmbet cast, încercând să nu par afectat de tot ce aud. Trebuie să plec de aici .
— Doamne, sper să fie fetita, începe Lara să spună mângâindu-si burtica. Să stam toata ziua ca fetele să ne aranjam, să ieșim la cumpărături.
Nicklas o privește cu multă dragoste și rade. Apoi o săruta pe tâmplă. Să vin în seara asta aici, a fost o mare greșeală. Mă detest ca nu mă pot bucura cu adevărat de bucuria lor. Las din nou monstrul din mine să strice un moment atât de frumos.
— Eu sper să fie băiat, încep să aberez. Sa îl învăț să joace fotbal, să se bată și să facă cuceriri. Va imaginați, cum ar fi să iasă în club cu unchiul Blake? rad, dar nu este deloc încântare sau sinceritate în rasul meu.
Rad ca sa maschez durerea ce mă sfâșie.
— Sunt sigura ca tot unchiul Blake l-ar învață si sa bea, mustacește Lara oarecum amuzată.
— Da, in special asta, o tachinez și o privesc cum scutură din cap râzând.
Lara râde.
Niciodată nu a ras la o glumă de a mea. Nu îmi place că începe să ma accepte. Era mai ușor când simțeam ca mă urăște. Îmi era mai usor să îmi suport viața când vedeam că tot ce ma înconjoară este ură și tortură. Acum ceva s-a schimbat. In viața mea încep să apară lucruri bune, pure, frumoase. Eu nu merit si nici nu vreau ceva bun. Pentru că nu as face decât sa distrug si lucrul ăla.
Așa cum am făcut cu Edaline.
— Nu mi-ai zis când trebuie să plec la Londra, îmi întorc privirea spre Nicklas.
— Pai cât mai curând posibil, de preferat săptămâna viitoare. Depinde cum îți rezolvi treburile aici.
— Nu am nimic de rezolvat aici. O voi ruga pe Olga să îmi facă bagajele. Voi pleca mâine.