"Trebuia să stăvilesc goana iute a amintirilor înainte de a tremura în faţa jalnicului prezent." - Charlotte Brönte
CAPITOLUL 4
Intimidare
Mi-am păstrat, cu un efort aproape supraomenesc, atenția concentrată pe predatul monoton al profesorului. Nici nu știam măcar dacă vorbește cu noi sau cu tabla, având în vedere că ne trata cu spatele încă de când începuse cursul. Nu exista nicio diferență între liceu și facultate; cu exepția faptului că nu ne cicălea nimeni să ne luăm notițe. Pe lângă asta, nu aveam idee nici măcar la ce curs eram. Trebuia să trec pe la secretariat ca să fac rost de program.
Stomacul îmi era ghem. Preferam să cred că de vină erau clătitele cu ciocolată și că nu-mi picaseră prea bine după o lună întreagă de ceaiuri și alimente care nu-mi răsfățau papilele gustative în niciun mod. Însă eram mai mult decât conștientă că prezența lui Hank mă intimida. Nu erau nici treizeci de centimetri distanță între noi. Puteam jura că emana o căldură sufocantă pentru că în mod inexplicabil începusem să transpir și să îmi simt pielea arzând. Aceeași senzație o aveam în timpul somnului. Aceeași undă dogoritoare care-mi traversa corpul; din creștet până în tălpi și înapoi. Aceeași stare de agitație și nesiguranță.
Aveam nevoie de aer. Mult aer şi de preferat unul lipsit de parfumul său.
Nu puteam deduce nimic diferit la persoana lui, față de cele pe care le cunoscusem, dar sezația redată de el era cu totul străină. Și nu mă refer la cea de parcă stăteam lângă un foc în plină expansiune, ci cea pe care n-o puteam explica cu niciun soi de cuvinte. Probabil aveam prima mea reacție fiziologică față de o altă persoană, având în vedere că nu interacționasem cu prea multe de când mă născusem. Cel puțin, nu cu un tip care să îmi înmoaie genunchii și, totodată, să mă facă să vreau să fug și alerg spre el în același timp. Eram, într-adevăr, tulburată. Nu voiam asta. Uram să simt asta. Cu atât mai mult când venea din partea lui - Sebah Hank, despre care nu știam nimic și totuși aveam impresia că știu totul. Îl catalogasem deja ca fiind arogant și grandoman. Era suficient să te uiți la el și să tragi concluzia asta. Mă înșel că îi putea rezista cineva; atât femei, cât și bărbați. Nu cred că cineva s-ar fi încumetat să îl contrazică sau să îi arunce măcar vreo privire urâtă. Forța care iradia din întreaga sa ființă ar fi putut fura vigoarea din oricine.
Încercam să îmi mențin respirația normală. Refuzam să mă las intimidată, și cu atât mai mult de el. Mă simțeam exact ca în cazanele iadului, cu toate că nu aveam nici cea mai vagă idee cum e acolo. Îmi era suficientă prezența lui ca să îmi pot imagina.
Mi-am strecurat palma în geanta pe care o așezasem pe jos, lângă scaun, și am scos sticla cu apă. Am băut. Jumătate. Și nu îmi fusese de ajuns, dar nu puteam să o beau pe toată; ar fi fost prea evident și mai mult decât atât, știam că mă privește. Măcar cu coada ochilor și tot o făcea. Era imposibil să nu, luând în considerare distanța frustrant de redusă dintre noi.
Când m-am aplecat să vâr sticla înapoi, Echo m-am tras de braț, spre ea.
- Îl cunoști pe Hank? a șușotit ea, cu ochii mai mari decât limita normalului. De ce s-a așezat lângă tine?
M-am încruntat, uluită fiind de reacția ei.
- Întreabă-l pe el asta, i-am zis simplu și am revenit la locul meu, cu privirea țintă la profesor.
Am ignorat privirea ei confuză care parcă-mi implora detalii. Nu aveam ce să îi spun, evident. Nu înțelegeam însă de ce ele și băieții se fereau să interacționeze cu frații Hank. Doar nu erau dușmanii și chestii de genul, nu? În definitiv, erau doar niște adolescenți.
Nici nu auzeam ce spunea profesorul; ceea ce-mi răsuna în timpane era sunetul pulsului meu. Speram din tot sufletul ca Hank să nu îl audă; sau oricine altcineva. Drace! Ora aia mi s-a părut o întreagă veșnicie. Ciudat era că nu voiam să se termine. Inspiram parfumul lui ori de câte ori aveam ocazia și renunțasem de mult să încerc să îmi reprim senzația străină din corp. Involuntar, privirea mi-a alunecat pe palma lui; pe degetele lui lungi cu care învârtea un pix negru. Nu am putut ignora juliturile de pe ele și sângele închegat devenit deja crustă. Însă, lucrul interesant și tulbulător era altul. De pe dosul palmei, exact de unde se terminau articulațiile degetelor, pornea u în sus tatuaje, în forme înodate, până sub mâneca gecii de piele. Le-am asimilat atunci ca fiind niște șerpi ce se încolăcesc. Mare greșeală am făcut.
Mi-am mutat privirea brusc când și-a oprit degetele din a învârti pixul. Îmi aminteam vag acel tatuaj, însă nu știam de unde. Fir-ar! Uram când mi se întâmpla asta.
Mi-am adunat orice fărâmă de îndrăzneală și mi-am urcat alene, cu prudență, privirea pe brațul său stâng, întins pe pupitru; îl depășea cu lungimea. Am tresărit când am ajuns la ochii săi care mă priveau cu interes. Curioși. Păstrunzători. Poate puțin confuzi. I-am susținut privirea aproximativ cinci secunde, apoi mi-am întors capul brusc, în cel mai jalnic mod. Greşisem când am spus că momentul din parcare fusese cel mai clişeic avut vreodată. Cu siguranţă acela a fost cel mai stânjenitor. Ce naiba se întâmpla cu mine? Raegan Stood nu își pierdea niciodată controlul.
S-a aplecat spre mine. Am observat asta cu ușurință și, pot spune că am și simțit. Deja îmi era mult mai cald decât aș fi putut premedita. Inima îmi crescuse atât de mult din cauza pulsului, încât am crezut că o să ajungă cât mine de mare.
- Te cunosc de undeva, mi-a spus, la nici o palmă distanță de ureche.
Nu era o întrebare. Era o cât se poate de decisivă afirmație.
Fir-ar să fie!
Mii de impulsuri nervoase s-au declanșat în toți mușchii mei, făcându-i să se contracte. Vocea lui era exact cum mi-o imaginasem. Da, făcusem asta și dacă mă gândesc mai bine, aș putea spune că era mult mai groasă decât intuisem eu. Deținea cea mai mare doză de duritate; era decisivă, lipsită de rețineri sau ezitări; de parcă gândise cuvintele cu luni de zile înainte. Ca să nu mai spun de intensitatea timbrului său răgușit și sinistru. Nu se sinchisese să spună asta cu vocea joasă. Sau oare așa suna șoapta lui? Drace! Răzbătuse până în cel mai întunecat și de nepătruns colțișor din timpanul meu.
Înghițind în sec, mi-am trecut limba peste piercing și m-am foit în scaun, fără să îl privesc. Nu îmi puteam masca sentimentul de repulsie fața de el. Și nici nu voiam.
- Mă confunzi, i-am răspuns, cu aceeași gravitate în voce.
Și-a mutat brațul pe pupitrul meu, cuprinzându-l în întregime, cu palma încătușată pe muchia sa, fix în dreptul pieptului meu. Respirația mi s-a oprit. Doar câțiva centimetri dacă îmi mișcam torsul, l-aș fi atins. Și nu era deloc un loc undeva voiam să fiu atinsă. Rănile de pe articulațiile degetelor sale ieșeau în relief, de parcă voiau să mi se răsfrângă în ochii, strigându-mi să stau departe de el. Tatuajul i se vedea mai clar, dar nu m-am încumetat să mă uit la el. Acum era aproape în fața mea, blocându-mi vederea. Îmi plăcea că știa să se impună, dar nu își găsise persoana potrivită în fața căreia să facă asta. Și-a înclinat capul ușor, cu o sprânceană zvâcnindu-i, semn că nu îi convenise răspunsul meu. Am înghițit în sec atât de subtil cât îmi permitea situația. Felul în care mă privea, conjugat cu arșița pe care o simțeam în jurul său din cauza distanței minuscule, m-au făcut să rămân nemișcată și tăcută, cu înjurăturile rămase în gât.
- Ochi albaștri, păr brunet, buze obraznice și privire ucigătoare, a adăugat el, fără niciun fel de intonație, încruntându-se la buzele mele. Sigur te cunosc de undeva.
Și m-a privit din nou în ochi. I-am susținut privirea, înfruntându-mă cu zarva care-mi devasta creierul în mod alert și cu senzația dogoritoare care-mi invada pieptul. Mi-am abătut rapid privirea pentru că știam că dacă aș fi continuat să îl privesc, m-aș fi scurs de pe scaun exact ca gemul de pe o clătită aflată Sahara. Îmi pironisem ochii pe câteva studente din primele rânduri, de pe grupul din stânga, care ne priveau codașe și făceau diverse grimașe crispate, uluite și, evident, curioase. Frustrate, mi-am zis, sforțându-mă să nu îmi rostogolesc ochii. M-am încruntat la ele în schimb, străduindu-mă să le transmit telepatic că dacă nu-și întorc capul, o să le sucesc eu gâtul de tot. Deja mă imaginam făcând asta și m-am mai relaxat puțin. Totuși, aveam un Hank la câțiva centimetri distanță și eram conștientă că asta avea să atragă atenția de care încercam din răsputeri să mă feresc.
Nu mă putea cunoaște. Nu avea de unde. Nu-l mai văzusem niciodată; nu mai auzisem vreodată de numele său sau de existența sa. Situația era aceeași și în cazul lui. Eu locuisem în ruina Bakersfied-ului, uneori întrebându-mă când avea acel oraș să dispară de pe hartă, lucru ce făcea imposibilă opțiunea ca el să fii aflat vreodată de mine. Nu aveam acces la site-urile de socializare; nici telefon nu avusesem vreodată până cu câteva ore înainte. Practic, aș fi putut fi desemnată una dintre puținele fete din America a cărei existență era pusă sub semnul întrebării.
- Nu e ca și cum mii de fete din populația Americii corespund trăsăturilor ăstora, i-am zis sec și mi-am coborât privirea în caiet, tratându-l cu indiferență în speranța că renunță la orice are în planul său de șef de clan.
Nu-l voiam aproape. Nu atât de aproape.
A scos un sunet scurt, ca un hohot înfundat, dar am recunoscut vaga amenințare din el. Și eu râdeam uneori așa. De obicei, o făceam pornind de la gândul Mai vedem noi asta. Pe Non îl tratam mereu cu caracteristicul meu sarcasm. Devenise un tic la început, apoi pur și simplu s-a transformat în reacții firești de care nu mai scăpasem. La Hank nu fusese nimic firesc, ci din contră; aveam impresia că nu reacționa așa destul de des.
L-am ignorat, din nou, și i-am fulgerat palma strânsă cu putere de muchia pupitrului. Rănile aproape i se deschideau din cauza forțării. Nu părea că îi pasă, iar mie nici atât.
S-a retras brusc în scaunul său și am răsuflat ușurată, privind în gol foile veline ale caietului pe care acum domneau câteva modele de posibile tatuaje. Când am crezut că am scăpat, el mi-a prins cu palma scaunul, de șezut, și l-a tras brusc spre el. Picioarele scaunului au scos un sunet înfundat pe podea, hârjâindu-se, însă nu a atras atenția nimănui, din fericire. Aproape am icnit, însă m-am limitat la a mării ochii cu stupefiere și a-l fulgera pe el cu privirea. Chiar nu voiam să fiu spectacolul cuiva. Eram deja al individelor din primele rânduri. Ei bine, acum mă bucuram că nu mă mai puteau vedea.
De parcă Hank îmi auzise gândurile cum că nu îl vreau aproape de mine, a făcut în așa fel încât să fiu eu aproape de el. Sau poate le auzise pe cele legate de sucitul gâturilor și a vrut să se asigure că nu o să fac asta. Oricare ar fi fost, mi-a provocat mii de stări contradictorii. Le-am ignorat. Nu îmi plăcea de Raegan care deveneam în preajma lui într-un timp atât de scurt.
Stăteam cu brațul drept lipit de al său, până când și l-a ridicat și l-a așezat pe pupitru.
- Ce crezi că faci? l-am întrebat, însă nu a apucat să reacționeze cumva pentru că profesorul a intervenit.
- Echaterina Davis.
Oftatul exasperat al lui Echo mi-a atras imediat atenția. M-am uitat la ea cum a trântit pixul pe pupitru și s-a forțat să se ridice de pe scaun. A plecat alene pe scări, în jos, până la profesor.
Mi-am întors privirea spre Hank, încruntată și confuză. Chiar aveam o privire ucigătoare uneori, iar acela era unul dintre ele. Era ceva cu care mă lăudam, având în vedere că aveam puține gesturi cu care puteam face asta. Se uita în față, inexpresiv, și asta m-a înfuriat mai tare. Mi-am dat, apoi, rapid seama ce făcuse el. Mă scosese din raza vizuală a profesorului. Dacă nu o chema pe Echo, mă chema pe mine în fața tuturor studenților. Drace! Exact ce nu îmi doream să se întâmple.
I-am privit mușchiul facial care-i zvăcnea.
- Ce mai erou! am exclamat eu sarcastică. M-ai salvat de un profesor pe jumătate orb, care aproape-și dă duhul.
Ăsta era modul meu de a mulțumi. Poate. Nu puteam rata ocazia de a-l trata cu puțin sarcasm.
Și-a întors capul spre mine, lent, și când am crezut că încep să mă topesc la propriu sub privirea sa, un colț al gurii i se ridică într-un zâmbet prevestitor de rele. Gropița care năvăli în obrazul său stâng m-a făcut să mă topesc în cele din urmă, literalmente. Puteam accepta faptul că stă aproape de mine; faptul că m-a tras cu tot cu scaun până aproape m-a lipit de el; faptul că mă făcea să tremur ca o vargă, însă să rezist acelei gropițe din obrazul său absorbea orice fărâmă de energie din mine. Efectul ei asupra mea era aproape la fel de puternic ca efectul ochilor lui. Eram, fir-ar să fie, sleită de puteri. Şi abia trecuseră un sfert de oră.
Plimbându-și ochii albaștrii hipnotici pe trăsăturile feței mele, Hank arăta de parcă le inventaria din nou. Mi-a sondat o clipă expresia, îngândurat. Eram atât de aproape unul de altul, încât îi puteam simți respirația caldă undeva pe buza de sus. Era mai înalt ca mine chiar și când stătea tolănit pe un scaun. Picioarele îi erau întinse pe sub pupitru, iar trupul îi era înclinat la stânga, spre mine. Încă se juca cu pixul între degetele, bătând ritmul unei melodi doar de el știută.
- Să nu uiți cuvintele astea, mi-a replicat. O să ai nevoie de ele mai târziu.
Nu am putut decât să închid naibii gura și să tac. Prevenirea lui îmi dădea fiori, iar siguranța din cuvintele sale dubla rapida evaporare a tupeului meu. Senzația de sufocare, din piept, a revenit și m-am temut că traheea mea o să cedeze. Mi-am mutat atenția în față, conștientă că la cât de aproapiată eram de el, îmi putea deduce imediat starea. Echo vorbea în fața studenților însă nu puteam înțelege o iotă. M-am uitat la Kim care mă privea circumspectă, frecându-și buzele una de alta. S-a uitat la Hank și a scuturat ușor din cap, cu ochii mari și curioși. Poate și puțin disperați. Mă întreba care-i faza cu el, mai mult ca sigur. Nu i-am putut răspunde nimic.
Cu privirea agitată și tensiunea ajunsă la limită, am înșfăcat geanta de pe jos, am luat caietul și pixul într-o palmă și am sărit de pe scaun. Exact în timpul cursului. Primul meu curs și fugeam de la el. La naiba! Nu știu dacă era cursul sau Hank de vină. Nu am idee de cine fugeam, de fapt. Nu m-am oprit decât când am ajuns în holul mare de lângă sala de curs, încă simțind privirile tuturor în ceafă. La naiba! Încercasem să mă feresc de atenție și tocmai ce o atrăsesem asupra mea în câteva secunde. Era imposibil să mai rămân lângă Sebah. Asta dacă nu voiam să fac stop cardiorespirator exact acolo, în scaunul ăla ridicol de mic și insuportabil de inconfortabil.
M-am rezemat de peretele care fixa ușa dublă a sălii și mi-am învârtit privirea în jur. Încontro era baia oare? Aveam nevoie de o revigorare. Aveam fața și tot corpul încins. Mi-am trecut mâna prin păr, desfăcându-l, și mi-am prins din nou piercingul între dinți, rozându-l. După ce mi-am prins părul, am revenit la căutări. Am pornit pe hol, la dreapta. Știam că în labirint, dacă faci întotdeauna dreapta, ajungi la ieșire. Eu mă simțeam ca într-un labirint, deci trebuia să funcționeze.
O găsisem. Cum, necum, acum mă aflam pe holul mic care despărțea baia fetelor de cea a băieților. Mi-am încetinit pașii când am auzit vibrațiile unor voci bărbătești venind pe holul mare. Evident, m-am oprit și m-am rezemat cu spatele de perete. Curiozitatea era una dintre slăbiciunile mele.
Le-am observat umbrele când s-au oprit în dreptul băii. Erau aproximativ trei, judecând după umbrele create.
- Fiți serioși, a spus unul. Nu o să facă nimic în privința asta.
- E pornit pe chestia asta, crede-mă.
Altul a oftat exasperat.
- Uite, eu nu cred că o să lase o tipă care i se pare lui cunoscută să ne strice planurile. Vorba lui Xander.
- Nu sunt atât de convins. Când e pornit, nimic nu îl poate opri.
- Și care e faza, mă rog? Cine-i tipa?
- N-am idee, spuse unul și am avut impresia că se apropie de baie. Dar n-am mai văzut-o prin împrejurimi.
S-a îndepărtat și am dat lent drumul aerului din plămâni, renunțând până și la a mai clipi. Respirația mi s-a oprit însă din nou când ușa poziționată vizavi de baia fetelor s-a deschis și silueta lui Chase s-a strecurat de după ea. Privirea i s-a oprit pe persoanele masculine din hol și am putut observa indignarea de pe chipul lui. S-a încruntat la ei, apoi și abătut privirea, oprindu-i-se brusc într-a mea. Am mărit ochii, susținându-i privirea, conștientă că vede spaima din ochii mei.
O, la naiba...
Încleștându-și maxilarul și încruntându-se nedumerit, și-a reîntors pentru o clipă atenția pe grupul de bărbați, înainte să se îndrepte cu pași normali undeva în stânga sa. Am închis ochii și m-am relaxat, la naiba, de parcă stătusem pe marginea unei prăpăstii.
Vocile au revenit.
- Hallaway, afirmă unul. S-a întors.
- Vedem diseară ce a învățat în închisoare, pufni altul.
- Cum să își ia bătaie, poate, adăuga un altul râzând.
- Să mergem. Trebuie să vorbim cu Sebah până nu face vreo prostie.
A urmat un moment de liniște agasantă, clipe în care eu prelucram informațiile proaspăt căpătate. Chase fusese în închisoare. Știam eu că nu era nicidecum vorba despre o vacanță. Tot de aceea îl privise și Henry în modul în care o făcuse. Vasăzică... Chase avea probleme cu poliția. Oare de ce?
Am tresărit când i-am văzut pe bărbați cum au trecut pe lângă arcada băii, și m-am lipit mai mult de perete. Patru. Patru erau. Frații Hank, mai exact. Drăcie...! Tocmai obținusem suficiente detalii la care aveam să mă gândesc în următoarele 48 de ore. Că nu fusese suficientă discuția cu Sebah!
Am mers la baie, m-am spălat pe față, mi-am desprins și prins părul de câteva ori, privindu-mi reflexia de nerecunoscut în oglindă. Arătam... sănătoasă. De la o vreme, cearcănele dispăruseră, tenul meu radia și devenise mult mai închis la culoare din pricina celor câteva alergări de după amiază. Mă bronzasem puțin; îngrozitor. Ochii-mi sclipeau, însă știam din ce motiv. Trecuseră atăta vreme de când nu m-ai luasem, încât aproape uitasem cum e.
Totuși nu de asta eram agitată. Discuția lor mă pusese pe gânduri și detestam să îmi ocup mintea cu așa ceva. Aveam nevoie de ceva care să-mi blocheze gândurile și știam ce anume îmi trebuie. Branula roz îmi zâmbea ca o afurisită în reflexia oglinzii. Într-un fel, mă provoca. Fusese cândva o motivație, dar devenea încetul o adevărată provocare.
Ca toată situația mea, în definitiv. Nu. Trecutul e făcut să treacă. Abia când o să treacă, o să pot să mă confrunt cu prezentul.
În curtea interioară, m-am trezit cu Chase lângă mine, aruncându-și brațul pe după umerii mei. M-a condus la masa unde stăteau și ceilalți, vorbind despre cursurile ce urmau să le aibă. Mi-a luat ceva să mă obișnuiesc cu compania lor. Făceam cum și ce puteam. Imaginea lui Chase după gratii îmi umbla prin minte. Mă întrebam ce aveau oare ceilalți de ascuns?
De îndată ce ne-am apropiat suficient de masă, încât Echo și Kim să mă vadă, au sărit imediat cu întrebările legate de mica-marea mea discuție cu Hank și fuga în mijlocul orei de la cursul anterior. M-am așezat pe banca de lemn ce împrejmuia masa rotundă, cu Chase lângă mine.
- Nu am idee ce voia, am conchis eu în final.
Nu le-am spus în ce a constat discuția. Nu era treaba lor, în fond. Plus că nu era absolut nimic de spus.
- Dar e ciudat, se gândi Echo. Vreau să spun... Hank nu interacționează cu multă lume. Cu atât mai puțin cu persoanele noi.
- A zis că îi par cunoscută, le-am mărtusisit cu un dezinteres total.
Au tăcut cu toții și nu au catadicsit să spună ceva. Au făcut un schimb scurt de priviri, timp în care eu mă străduiam să îmi țin câteva șuvițe pe după urechi.
- Fiți atenți, rupse Jordan tăcerea. La cursul de literatură pe care l-am avut adineauri, am stat lângă un tip cu aparat dentar. I-a sunat telefonul și scria mare pe ecran: BUNICA. Și avea o poză cu John Cena ca fundal.
Au izbucnit în râs, iar eu am zâmbit reținută. Nu puteam fi indiferentă când știam că Chase mă văzuse trăgând cu urechea și acum stătea chiar lângă umărul meu, comportându-se natural. Dar m-am liniștit gândindu-mă că nu aveam de ce să îi dau explicații. Indiferența mea triumfa deseori și eram mândră de chestia asta.
- Tipic, șuieră Echo, cu umerii zguduindu-se de râs.
Chase m-a înghiontit cu umărul cât timp ceilalți povesteau ce au făcut la cursuri. Și-a întors capul și m-a privit peste umăr, stând aplecat deasupra mesei, pentru a evita ca ceilalți să vadă ce-mi spune.
- Să nu mai faci asta niciodată, mi-a spus.
M-am încruntat, jucându-mă cu inelele de pe degete.
- Ce anume?
Știam, evident, despre ce vorbește.
- Nu mai trage cu urechea, Popeye. În Chicago, făcând asta, riști să rămâi fără urechi.
Nu serios! M-am abținut să îmi ridic o sprânceană la el.
- Puțin îmi pasă, i-am răspuns nonșalantă. Ai fost la închisoare.
A rămas mut însă expresia nu i s-a schimbat. Nu era surprins că aflasem asta, desigur.
- Poveste lungă, a spus și și-a întors capul către grup.
Scăpasem de detaliile pe care probabil mi le-ar fi cerut; din fericire. Nu știam ce ascunde Chase; nu știam ce ascund și ceilalți de la masă, însă pe parcurs ce interacționam cu ei, deveneam nesigură de faptul că am să mă integrez vreodată în grupul lor. Nu că aș fi vrut musai, dar nu îmi plăcea fiecare ezitare a lor înainte de a spune ceva. Se fereau să discute liber în preajma mea. Și totuși mă țineau în grupul lor.
- Și, Raegan, spune-ne ceva despre tine, mă îndemnă Dom.
Îmi era teamă de momentul ăsta. Poate de aia îmi era teamă și să îmi fac prieteni. M-am strâmbat când soarele mi-a intrat din nou în ochi, uitându-mă la Dom care aștepta zâmbitor ca eu să vorbesc. Vântul adia și cerceii din urechea mea zăngăneau. Mi-am dres glasul, dar Chase mi-a luat-o înainte.
- Vine din San Francisco.
- Tare, zise Kim. Uau! Ai străbătut tot continentul ca să vii la noi.
- Așa se pare, am zis eu. De fapt, am locuit în Bakesfield, nu în San Francisco. E undeva pe lângă.
Ea s-a încruntat.
- Am trecut odată pe acolo, spuse Jordan. Frate, orașul ăla e sinistru. Se pot regiza filme horror acolo.
Mi-am strâns buzele într-o linie fermă. Nu puteam nega asta.
- Te-ai mutat cu familia? Sau îți era frică să mai locuiești acolo și ai fugit de acasă?
Puteam jura că Jordan prefera ca a doua variantă să fie cea adevărată.
- S-a mutat la familia Wallace, îi lămuri Chase. La Henry Wallace.
Nu pot explica expresiile pe care le-au căpătat în următoarele secunde. Într-o oarcare măsură, mă bucuram că Henry era atât de temut în Chicago, dar într-o alta, mă enerva că meseria lui intervenea în șansele mele de a comunica cu cineva. Cu oricine, nu numai cu adolescenții.
- Fir-ar să fie! exclamă Dom. Serios?
Am încuviințat din cap fără tragere de inimă.
- Kenra e mătușa mea biologică, Henry e soțul ei.
- Să-mi bag..., înjură el în barbă și apoi se uită la Chase.
Echo oftă și își rostogoli ochii.
- Mare chestie! făcu ea. Ra oricum rămâne în gașca noastră.
Și sări la gâtul meu, îmbrățișându-mă. Ra? Ce soi de poreclă mai era și asta?
Ceilalți nu au spus nimic și nu știam cum ar trebui să reacționez la chestia asta. Nu la îmbrățișare mă refer. Sunt obișnuită ca oamenii să se ferească de mine din pricina atitudinii mele uneori flegmatice și alteori chiar impertinentă, nu din cauza unchiului meu. Nu din cauza familiei mele. Eu nu aveam familie.
- Voi? am schimbat eu subiectul. Ce vă aduce în Chicago?
Bun, Raegan. Ești pe drumul cel bun. Ai grijă să nu dai în gropi. Era imposibil ca prin intermediul subiectului ăstuia să nu scot ceva de la ei. Pentru o secundă m-am simțit ca într-un roman marca Agatha Christie.
- Aici m-am născut, zise Chase. Locuiesc doar cu tata de la vreo zece ani.
Nu a detaliat și nici nu l-am silit să facă asta.
- M-am mutat acum patru ani, din Korea, mărturisi Kim, confirmându-mi bănuielile avute încă de când am văzut-o.
- Eu sunt la a șaptea familie adoptivă, zise Jordan. În fine, am venit aici pe la cincisprezece ani.
Asta chiar era ceva. M-am străduit să nu par atât de surprinsă pe cât eram. Nici măcar nu știu de ce îmi păsa dacă el o să perceapă greșit reacția mea. Un lucru era sigur: eram doar atrasă de intriga care plutea între ei.
- Noi, spuse Echo uitându-se la Dom, locuim cu mama și tata aici de când ne-am născut.
Adolescenți normali, Slavă Cerului! De aia era Echo atât de veselă și pozitivă mereu; nu avea motive să nu fie. Dom era la fel de energic și hiperactiv, pe când Jordan părea mai retras uneori, iar Kim era destul de încrezătoare în ea. Chase... Chase era un mister.
- Probleme în familie, șuieră Kim, întrerupându-mi introspecția și uitându-se undeva în spatele meu și al lui Echo.
Ne-am întors privirile încotro se uita ea. Frații Hank stăteau în parcare, rezemați de una dintre mașinile lor, cu brațele încrucișate la piept. Sebah le vorbea, trecându-și cu putere mâna prin păr, din când în când. Părea nemulțumit, poate chiar nervos, iar frații lui ascultau cu băgare de seama ceea ce el spunea. Nu mai era nimeni în parcare. Nu puteam deduce ceea ce spunea.
Sebah mi-a prins din nou privirea, dar de data asta nu mai era una cu care voia să mă șicaneze, era una tranșantă și disprețuitoare. Nici n-am clipit.
- Sau mai degrabă în clan, adăugă Dom.
- Pentru ei, e tot aia, zise Echo, trăgând apoi suc prin paiul din doza sa.
- Să te lămurim și pe tine, zise Jordan, observând perplexitatea mea. Îl vezi pe cel care stă la stânga; primul adică?
I-am privit subtilă, asigurându-mă că Sebah nu mă privește. Jordan îmi zicea de un tip șaten și tare lat în umeri.
- Aha.
- El e Kaiden; e cel mai mare dintre ei și e în ultimul an la drept. Celălalt, brunet, de lângă, e Vixen. E următorul după Kaiden ca vârstă. Apoi vine Sebah, cel mijlociu. Tipul șaten-deschis e Xavier, care e mai mic cu câteva zile decât Sebah, și cel mai mic, Xander, care e la fel, la diferență de o lună sau două față de Sebah și Xavier.
Drace! Ce nume au cu toții. Amețisem complet, iar Jordan a râs văzându-mi expresia.
- Da, aceeași față am făcut-o și eu.
- Xander e cel mai amuzant, afirmă Kim.
- Cum să nu! contraatacă Echo. Abia îl vezi zâmbind numai pe vreunul dintre ei. Sunt ciudați, părerea mea.
- De fapt, au trecut prin multe, bombăni Dom.
- Îmi amintesc destul de bine zâmbetul lui Xander când te-a învins în port.
Toate privirile s-au fixat pe Kim și toți s-au crispat, cu excepția mea. Învins în port? Învins la ce? După ce au făcut schimb de priviri, de parcă vorbeau prin limbaj vizual, Chase s-a ridicat de la masă și m-a fixat cu privirea.
Mi-a ciufulit părul și a rânjit.
- Am o problemă cu motorul, Dom.
Dom a sărit de pe scaun ca ars. Știam ce vor să facă; schimbaseră subiectul. În fine, nu aveam de gând să scot de la ei informații pe care nu voiau să mi le ofere. Mă conformasem de când am intrat pe porțile institutului cu ideea că nu aveam să îmi fac prea mulți prieteni.
- Să vedem ce are!
Kim și Echo stăteau pe portbagajul închis al mașinii lui Chase, mâncând de zor niște brioșe pe care și le luaseră cu câteva minute în urmă de la un magazin de peste drum. Eu muream de cald și îmi terminasem deja toată apa. Fusese o idee proastă să mă îmbrac în negru; atrăgeam tot soarele. Programul ni se potrivise și aveam o oră liberă până la următorul curs; cu excepția lui Jordan care plecase deja la următorul. Decisesem să stăm în parcare ca Dom să îi repare motorul lui Chase.
Le-am lăsat pe Kim și Echo să chicotească în continuare, uitându-se la frații Hank care nu plecaseră încă, și am ocolit mașina până în față, lângă Chase și Dom care erau băgați pe jumătate sub capotă. Chase s-a îndreptat de spate văzându-mă.
- Salutare, îmi zise el.
Cu o firească sforțare, am zâmbit.
- Ce are? am întrebat eu.
- Motor jalnic de Audi, răsuflă el, prinzând muchia capotei în palmă și sprijinindu-se de ea.
Tatuajul de pe umăr i se ivi mai mult, însă am fost nevoită să îmi mut privirea când el și-a mutat atenția de pe mașină pe mine. Am aruncat o privire la motor, aplecându-mă ușor peste locul unde Dom scormonea de zor, înjurând în barbă.
- Motor PD, nu? am întrebat, iar Dom mi-a confirmat.
- 1,9TDI, 73KW, m-a lămurit Chase. Mănâncă mult ulei, asta e problema.
- Ai mers la mecanic? l-am întrebat, studiind de jur-împrejur. Poate ai o probleme cu turbina.
L-am privit peste umăr, vârându-mi palmele în buzunarele din spate ale blugilor. El s-a uitat ciudat la mine, încruntându-se ușor, dar a continuat:
- Asta mi-a spus și mecanicul, dar tipul care mi-a recondiționat-o mi-a zis că e imposibil și că poate are ceva epuratorul de gaze.
Am strâmbat din nas și m-am sprijinit cu palma de marginea capotei, aplecându-mă mai mult lângă Dom. El s-a oprit din ceea ce făcea sau nu făcea și s-a uitat la mine.
- Cât consumă mai exact? am întrebat.
- Aproximativ un litru la 3500 de kilometri.
M-am uitat la el cu sprâncenele arcuite, uluită.
- E extrem de mult, l-am admonestat involuntar. Personal cred că turbina e de vină, cu toate că e normal să consume un litru la 10.000 de kilometri. Ai încercat să desfaci furtunul care intră în intercooler și să vezi cât ulei e acolo?
Un zâmbet mic îi încolți în colțul buzelor atunci când și-a încrucișat brațele la piept și s-a uitat fugitiv la Dom care se afla în spatele meu.
- Da, confirmă el. Am găsit cam 150 de grame de ulei în bară. Îmi face așa de ceva vreme.
- Jumătate de an, oftă Dom, trântind cârpa murdară pe motor.
- În atâta timp trebuia să se strice de tot turbina, continuă Chase.
- Axul? mi-am arcuit sprâncenele.
El făcu clin din cap, învins parcă.
- L-am verificat și pe ăla; nu are joc prea mare. Și trage destul de bine. Ai văzut doar, rânji el.
La Non nu venise niciodată o mașină cu probleme asemănătoare, așa că mi-am permis doar să îmi dau cu presupusul.
- Consumul de ulei crește doar atunci când este uzată turbina, fiindcă se alochează ulei în intercooler, unde nu ar trebui să fie deloc. Îți recomand o recondiționare cu piese de calitate și apoi o echilibrare dinamică.
Dom a trântit capota, iar Chase continua să mă privească stăruitor. Nu făcusem decât să îi ofer ajutor. El mă privea de parcă descoperise leacul vreunei boli.
- Ce ascunzi tu, Raegan Stood? glumi, neștiind câtă dreptate are.
Mi-am vârât mâinile în buzunarele din spate și mi-am lăsat greutatea corporală pe un picior, ca mai apoi să fac un clin simplu spre dreapta, din cap.
- Am lucrat la un service în Backersfield.
El mi-a ciufulit din nou părul, ciudat de entuziasmat.
- Să mai rămâi prin preajma noastră.
Replica sa a fost continuată de sunetul portierelor trântite și motoarelor ambalate care s-au auzit imediat după. Frații Hank plecau. Chase m-a prins cu brațul pe după gât în timp ce ne-am dat în lături din drumul lor. Sebah era ultimul și, dintr-un motiv străin mie, a accelerat dintr-o dată către mine și Chase. El s-a desprins imedia de gâtul meu, făcând câțiva pași în spate, în timp ce Sebah continua să ambaleze motorul întreptându-se spre el. Ce naiba... ?!
S-a oprit brusc și a zăbovit o vreme în fața lui Chase. M-am zgâit la casca sa stălucitoare și neagră, la umerii lați, la brațele încordate și apoi... la expresia indescifrabilă a lui Chase. L-a ocolit deodată, atunci când Chase era deja la câțiva metri distanță de mine și Dom, ca mai apoi să iasă ca o rachetă pe porțile institutului, lăsând în urmă un amestec de praf, fum și cei câțiva decibeli ai motorului. M-am uitat la Dom și el s-a uitat la mine, mimând suspansul. Chase mi-a aruncat imediat o privire nemulțumită, trecându-și mâna violent prin păr. Când a ajuns în dreptul nostru, s-a uitat la mine cu o expresie pe care i se citea resemnarea.
- Ce a fost asta? a întrebat Dom.
Chase l-a fulgerat cu privirea.
- Mi-a zis să păstrez distanța asta între mine și Raegan.
Și a făcut semn din mâini, cuprinzând spațiul de câțiva metri care fuseseră între noi. Am făcut un pas în spate, de parcă mă pălmuise cineva cu putere. Încruntându-mă, m-am lăsat ușor în față.
- Ți-a spus ce? am scos un hohot.
Cred că a fost prima mea tentativă de a râde. Evident, era o aberație. Hank nu își permitea ceea ce făcea. Discuția fraților lui, din hol, răsuna în mintea mea. Deci Sebah chiar era pornit pe ceea ce avea în plan. Dar... care era planul?
Chase și-a dus o mână la ceafă și una a vârât-o în buzunar exact când fetele au venit lângă noi.
- Ce naiba... ? a înjurat Echo privind în urma fraților Hank. Iar te-ai încurcat cu ei? îl întrebă pe Chase.
El s-a uitat la mine.
- Cred că de data asta au pus ochii pe altcineva.
Am înghițit în sec.
Fetele s-au uitat la mine.
- Ai încurcat-o rău fato, îmi spuse Kim.
- Încetați cu asta, le-am zis scurt, întorcându-mă pe călcâie. Nu am nimic de-a face cu ei și nici nu o să am, și am făcut pași mari spre mașină.
Bine, tonul îmi era mai ridicat decât intenționasem. Câțiva stundenți care erau în trecere s-au uitat ciudat la mine. Bănuiam că numele Hank atrăgea atenția fiind pronunțat de mine. De oricine, de fapt.
- Am nevoie de afurisitul ăla de program, am spus mai mult pentru mine.
- Bine, Raegan, nu izbucni așa, încercă Echo să mă îmbuneze.
- E evident că Hank are ceva cu tine, fii serioasă, adăugă Kim.
De parcă o făceam intenționat! Nici nu puteam să îmi controlez valul de nervi care-mi străbătea corpul cu orice ocazie. Mi-am luat geanta de pe plafon și am pornit cu pași mari spre intrarea în clădire, sperând să scap cumva din toată situația. Refuzam să cred că Sebah Hank m-ar cunoaște de undeva sau că aș putea avea vreo legătură cu el. Atunci, îmi doream teribil de mult să iau ziua de la capăt și tot ce se întâmplase să fie uitat. Fiindcă știam că aveau să mai urmeze altele la fel de nasoale; fiindcă simțeam că acela era abia începutul.
La sfârșitul cursurilor, gașca era în parcare, așteptându-mă probabil. Nu interacționasem cu ei toată ziua. Îmi mai limpezisem gândurile și chiar reușisem să fiu atentă și concentrată la câteva cursuri. Chiar dacă Echo și Kim erau la nici două bănci distanță de mine. Chiar dacă cuvintele lui Sebah răsunau în mintea mea; din nou, din nou și din nou... Mă bucuram că nu se mai întorsese la universitate. Ieșisem în curte de câteva ori, special pentru a verifica asta, însă nicio mașină neagră sau motor animalic nu și-a făcut prezența.
Mergând spre poarta campusului, în timp ce îmi ridicam geanta pe umăr, am auzit o melodie sâcâitoare. Era tonul acela frustrant de apel, caracteristic mărcii Nokia, de telefoane. A durat câteva minute până să îmi dau seama că se auzea din buzunarul meu. Mai exact, de la telefonul meu. M-am oprit și l-am scos, ridicându-i clapa cu degetul mare. Kenra. Oare de ce nu mă mira?
Am dus telefonul la ureche.
- Da, i-am răspuns.
- Bună, dragă. Ai terminat cursurile?
Era în jur de ora patru. Oare ea chiar ținea cont de chestiile astea? Sau era totul involuntar? Nici nu știu care posibilitate ar fi fost mai rea.
- Da.
L-am zărit pe Chase făcându-mi semn să merg către el. Cu toții aveau fețele îngândurate și puțin îmbufnate.
- Trec eu să te iau, bine?
M-am oprit din mers, susținându-i privirea lui Chase.
- Nu, e OK. Cred că am cu ce să vin.
- Oh, bine atunci. Ai grijă.
Mi-am rostogolit ochii. Abia așteptam să fac asta din nou.
- Pa, i-am zis și am închis clapa, vârând telefonul îndărăt în buzunarul din față al blugilor.
Când am ajuns în dreptul lor, au rămas inexpresivi. Ceva se întâmpla... Puteam simți asta. M-am încruntat aproape imperceptibil, în timp ce Chase își tot trecea mâna prin păr și restul găștii privea oriunde, numai la mine nu.
- Avem o propunere pentru tine, îmi zise Chase.
Încruntătura mea s-a adâncit, marcând confuzia și curiozitatea care îmi fuseseră evident stârnite.
Am făcut clin din cap.
- Tu te pricepi la mașini, a continuat el pe un ton sugestiv. Noi vem nevoie de cineva priceput, dar în măsura în care putem să avem încredere în tine.
Am pufnit, strângând bareta genții mai tare în palmă.
- Mă cunoașeți de câteva ore, am punctat eu. E imposibil să aveți încredere în mine, și viceversa.
Eu nu aveam încredere în nimeni.
Chase s-a uitat la ceilalți care acum mă fixau cu privirea. Ce naiba?
- Uite ce e, interveni Kim, făcând un pas spre mine. Ne ajuți sau nu?
- Să vă ajut cu ce? Întâi vreau să știu condițiile. Eu cu ce mă aleg?
Nu îmi plăcea în ce se transforma discuția noastră. Chase a împins-o pe Kim la locul ei.
- Avem nevoie de tine pentru a recondiționa o mașina de care... Ei bine, nu trebuie să mai afle nimeni. Cu atât mai puțin Henry.
Ha! Asta era! Îmi surâdea ideea unei mașini, cu atât mai mult când îmi puteam face de cap recondiționând-o. Tipii ăștia chiar se riscau mult.
- De ce nu ați vrea să afle Henry? Nu cred că e ilegal să recondiționez o mașină.
Chase a zâmbit atotştiutor.
- E ilegal ce vrem să facem cu ea, interveni Dom din spatele lui Chase.
Mi-am mijit ochii și mi-am mutat greutatea corporală pe celălalt picior.
- Vreau să știu tot, le-am spus scurt.
- Mai bine ai vedea, cobi Echo imediat, afișând un zâmbet necurat.
Să văd?
Chase mi-a observat perplexitatea.
- Trec diseară să te iau pe la opt, mi-a zis mergând către mașina lui. O să afli atunci cum stă treaba. Acum hai, te las eu acasă.
- M-ar ajuta puțin mai multe detalii, crede-mă, i-am spus, trăgând aer în piept.
Ceilalți s-au îndreptat spre mașinile lor.
- Portul îți va spune tot, mă lămuri Kim, urcând în dreapta lui Jordan. Diseară! și-mi făcu cu ochiul.
Am rămas nemișcată, amintindu-mi de scăparea lui Echo din dimineața aia. Legăturile pe care le-am făcut rapid în minte duceau la un sigur răspuns care automat mi-a sporit un zâmbet larg pe buze. Nu mai zâmbisem astfel tocmai de când îl văzusem prima oară pe Hank în intersecție. Și la naiba de nu îmi plăcea. Rămasă neclintită în fața mașinilor la volanul cărora se aflau ceilalți, mi-am rotit privirea de la unul la celălalt. Se uitau la mine, așteptându-mi răspunsul.
Nici nu știu de ce am ezitat.
Am făcut clin din cap, balansându-mă ușor pe loc și m-am îndreptat spre mașina lui Chase, urmată apoi de claxoanele lor, drept mulțumire pentru faptul că le acceptasem oferta.
În sfârșit, începea să îmi placă în Chicago.