O simpla stea

1. Fum si oceane

Cateodata stau si ma gandesc cum viata mea a decurs asa cum a decurs pana acum. Nu ma simt vie, dar nici moarta. Parca sunt obisnuita sa fac absolut tot ceea ce fac iar oamenii din jurul meu sunt doar niste fiinte oarecare. Sunt atat de obisnuita cu viata mea incat pur si simplu fac tot ceea ce-mi taie capul fara sa simt macar ceva. Ma simt rece dar in acelasi timp simt o durere si nu stiu daca inima imi este ranita sau e doar o simpla durere in piept. Sunt doar o persoana al dracului de confuza care nici ea nu mai stie ce simte.

Si cam asa incepe fiecare zi din viata mea. Simt ca ceva lipseste. Ma simt incompleta si e ciudat. Eu nu am nevoie de un baiat sa ma faca sa ma simt bine sau mai bine spus vie. Am prieteni baieti care ma fac sa ma simt bine pe moment dar dupa eu tot ma reintorc la starea asta deci nu asta imi lipseste. Am nevoie doar de un timp nelimitat in care sa-mi dau seama ce se petrece cu mine. Se intampla des sa vreau sa simt durerea pentru ca am momente in care nu mai simt chiar nimic. Ar fi amuzant sa spun asta dar cred ca am ajuns asa din cauza ca nu am avut un sprijin destul de mare si puternic. Mama mereu a fost si e acolo pentru mine, sa nu intelegeti gresit, la fel si prietenii mei, dar nu stiu, ma simt cateodata atat de vulnerabila si nici eu nu mai stiu ce e bine sau rau pentru mine. Da, poate am innebunit. Eram sa spun ca am nevoie de un baiat. De un baiat care sa nu fie ca prietenii mei. Un baiat care sa fie reflexia mea, oglinda mea. Dar asta ar fi imposibil. Eu sunt doar o tipa ciudata si.. virgina care viseaza la printisori si cai albi. Oh, cateodata pot sa fiu atat de penibila. Alexandra, acum chiar ca ai facut-o de oaie.

Ma ridic usor in sezut si dau la o parte plapuma sub care ma aflam de ceva timp, visand inca cu ochii inchisi asteptand sa ii aud vocea tatei care ironic dar, este alarma mea.

Si acum poate va intrebati: De ce mama ma-sii nu-si pune fata asta alarma la telefon? Eh pai, nu-mi pun pentru ca eu mereu ma trezesc inainte ca tata sa vina. Am ceva cu ora 6 dimineata. Foarte des ma trezesc la aceasta ora si nu-mi pot da seama de ce si asta e inainte cu 45 de minute ca tata sa vina si sa ma strige. Pardon, inainte ca alarma sa-mi dea semnalul ca e timpul sa incep sa ma pregatesc pentru scoala. Mama ei de scoala.

-Alexandra! Aud vocea usor rastita a tatei, eu tresarind si deschizandu-mi rapid ochii, el privindu-ma serios. Hai misca-te odata. Iarasi vei dormi in picioare si vei intarzia la scoala. Continua el sa spuna si tot ceea ce aud eu e: Bla bla bla, misca-te.

Ma ridic din pat cascand putin somnoroasa si-mi privesc cu ochii intredeschisi papucii pufosi de culoare roz neon, un mic suras facandu-se auzit din gura mea din pricina faptului ca gandirea mea a sarit instantaneu la imaginea prietenei mele Nat cand mi i-a dat. E o prietena buna iar in legatura cu culoarea papucilor, sincer, nu ma prea reprezinta. Sa nu ma intelegeti gresit, imi place culoarea roz dar tot negrul ramane pe primul loc printre culorile mele preferate pe langa albastrul royal, movul si verdele menta. Lasand astea la o parte, pana si pijamaua mea are o nuanta de roz ceea ce ma face sa ma simt ca si o fetita mica si dragutica. Adica, draguta oricum sunt iar modestia mea e inca prezenta. Oh Doamne, cateodata nici eu nu mai stiu ce am. Sunt o nebuna incurabila. Bine, haideti sa uitam asta. Toata lumea stie ca sunt nebuna oricum. Bine, iarasi vorbesc de ale mele si continui sa visez cu ochii intredeschisi si imediat trebuie sa fiu la scoala. Rahat!

***

Simt cum ma avant din nou in imaginatia mea bogata, imaginandu-mi o lume mai buna unde eu sunt cu adevarat fericita si am un zambet adevarat pe chip. O lume in care nu am parte de oameni falsi. O lume in care tot ceea ce vreau eu se intampla si radiez. Radiez din cauza fericirii dar Doamne cat de scurta poate fi si starea aia de fericire ca parca incepi a realiza ca a fost doar o iluzie. La inceput imi imaginez o luma buna iar apoi, apoi vad adevarata fata a lumii. Tot ceea ce ma inconjoara e fals. Tot ceea ce vad e negru si mincinos. Aud rasete batjocoritoare din fundal si pentru cateva momente ma simt inferioara si vulnerabila. Simt ca eu nu sunt facuta pentru lumea asta si nu ii pot face fata. In acel moment, in acel futut de moment intru in depresie iar gandurile sinucigase nu-mi mai dau pace. Dau dracu' tot si-mi vine sa tip si sa plang dar nu pot. Sunt genul de persoana care sufera in tacere si asta ma consuma incetul cu incetul pana simt ca sunt la limita si cad pe pamantul rece, ramanand acolo. Nu stiu daca cineva va fi in stare vreodata sa ma inteleaga. Nu cred ca ar fi in stare sa o faca.