Inamicul Cel Mai Apropiat

Resentimente

"Amalia a murit!" "Amalia chiar a murit! " gândul asta o cutremura. Gândul asta ii suna în cap precum o melodie enervanta, care nu îți place, dar creierul tău o fredonează una-ntruna împotriva voinței tale. Veronica se plimba nervoasa prin camera îngustă în timp ce cu mâinile tremurânde impacheta hainele luate de pe sarma. Erau jilave și probabil ca aveau sa mucegaiasca în dulap, dar nu ii pasa. Trebuia sa facă cava pentru a se calma. Simțea ca în mintea ei era un adevărat vulcan de nervi gata sa erupă. Simțea nevoia sa trântească sa spargă sau măcar sa urle cât o ținea rănunchii. Dar nu putea, asa ca se fâțâia de colo-colo încercând din răsputeri sa se calmeze, fără rezultat din păcate. De când aflase de moarta Amaliei, durerea nu o mai părăsise, i se infipsese ca o menghina în cap. De ce dracu o durea? Ar trebui sa se simtă ușurată ca panarama aia mica a dispărut din viata ei. O ura, nu? Nu chiar, ii spunea o voce ascunsa într-un ungher al mintii sale, nu a urat-o niciodată, oricât de mult se străduise. Când era mica isi dorise cu ardoare un frățior. Cineva căruia sa ii poata împărtăși din dragostea ei, cineva căruia sa ii pese. Nu putuse sa o urască nici măcar când mama ei o iubise pe Amalia. Veronica fusese un copil nedorit și simțise asta de mica, prin toți porii. Mama ei nu o certa, nu o bătea sau abuza în vreun fel. O îngrijea cât sa nu moara, în rest o ignora de zici ca nici nu exista. Iar asta durea a dracu' de tare, mai mult decât orice bătaie.
Când mai crescuse, își dăduse seama ca maica sa o ura pt ca semăna atât de mult cu taică-său. De parca fata i-ar fi amintit vesnic ca ea era motivul pentru care se procopsise cu taică-său pe cap. Veronica credea ca, fiind însarvinata cu ea, fusese nevoita sa îl ia de bărbat pe Gheorghe pentru a nu se face de ras. Totuși, când Amalia apăruse pe lume totul s-a schimbat, și nu în bine.
Sunetul unei reclame ii perturba din gânduri. Vocea prea miroasă a unei tipe care făcea reclama laxative ii zgâria creierii. Apăsă pe butonul televizorului tubular, vechi și îl stinse. Orice zgomot părea ca o duce mai aproape de o cădere nervoasa. Atunci David, băiețelul ei de un an jumătate, începu sa plângă. Înecata în gânduri, uitase ca îl lăsase la televizor iar acum acesta își urla cu voce tare indignarea. Sunetul ascuțit al plansetului ii amplifica nervii asa ca redeschise televizorul. De obicei nu îl lăsa la televizor dar de când aflase de moartea Amaliei, nu mai era om. A dat televizorul mai încet și a inspirat adânc, băiatul încetase imediat cu smiorcaitul, mulțumit ca i se făcuse pe plac. A studiat acateva secunde mormanul de haine din fata ei, care se voiau impaturite dar aratau de zici ca fiul sau se jucase prin bulendre și le mototolise. Dar nici ca ii putea păsa mai putin. A apucat mormanul și l-a băgat în dulap lângă celelalte haine frumos așezate și a pus înapoi bucata de carton menita sa tina ușa dulapului închisă. Nu ii ieșea din cap senzația de vina și panica, se aștepta ca în orice moment, o echipa de polițiști sa vina și sa o ia pe sus.
O durea moartea sora-si mai tare decât i-ar fi plăcut sa recunoască. Nu putea sa nu își aducă aminte cât o iubise, mai ales când erau mici. Chiar dacă venirea Amaliei pe lume schimbase radical lucrurile, Veronica nu putea sa nu o iubească. Era un bebeluș asa frumos care se transformase mai apoi într-un copil bun și sensibil. La câțiva ani dupa nașterea Amaliei, lucrurile s-au dus pe râpă de tot. Taică-său începuse sa bea tot mai des și sa tina toată casa într-o teroare. Maica-sa avea tot mai des crize de isterie în care își revarsa nervii pe biata Amalia. In acele momente ii mulțumea cerului ca era invizibila și nu putea sa nu ii fie mila de sora sa. Aceasta, copil fiind, nu putea înțelege problemele de comportament ale mamei și se învinuia pentru ele. Valeria își aduce aminte cum o găsea plângând la ușa dormitorului părinților, strigând către maica sa care se baricadase înăuntru și ii mai striga din când în când bietului copil sa se ducă dracu' ca s-a saturat de ea. Amalia avea cam sase ani când toate crizele astea au început sa devina mai dese. Valeria o lua de mana, o ridica și ii ștergea lacrimile apoi o ducea pe afara și făcea tot posibilul sa o înveselească. Nu putea sa nu o deteste pe maica sa, ce ii făcea Amaliei era crud, inuman chiar. Apoi, pe nepusa masa, când Amalia avea vreo doisprece ani, mama lor a plecat de acasă. Și dusa a fost, nu a mai dat nici un semn de viata. La scurt timp după, și Veronica a plecat de acasă lăsând-o pe Amalia doar cu taică-său. Mare greșeală, nu avea sa se ierte niciodată pentru asta dar vrusese cu disperare sa scape de aici.
Sunetul unei cești care se sparsese, o făcu sa tresară. S-a întors din reflex către copilul care, cumva ajunsese pana la ceașcă de pe masa și o scăpase jos, spărgând - o. Sunetul a produs în mintea ei efectul unui capac luat de pe o oala cu presiune.
- Tu'ți morții ma-tii de copchil!!!! A urlat ea la biata mogâldeață, un strigat aproape animalic, înfiorător. Ce dracu faci, tot strici... Dar și-a muscat limba când si-a dat seama ce a facut. Copilul a tresărit speriat și s-a ghemuit într-un colt al patului. În ochii lui frumoși și negri, umezi de lacrimi care dădeau sa apară, se citea teroarea pura. Bărbia ii tremura și plânsul pe care îl ținea în el se transformase în suspinuri care ii făceau corpul micuț sa se cutremure. Fata lui a avut efactul unui pumn în stomac pentru ea, nu mai tipase niciodată pe copilul ei.
" Ce am făcut? Doamne, ce am făcut?" își întinse bratele și se apropie de copil însă acesta ezita, nesigur. De zici ca urletul acela activase niște instincte primare în el și nu mai știa dacă mama e mama sau bau bau.
Veronicai ii venea sa se palmuiasca singura, ce făcuse? După o clipa de sovaiala, când fața schimonisita de furie a mamei se calma, copilul se arunca disperat în bratele ei. Veronica l-a îmbrățișat strans. Ii simțea bătăile rapide ale inimioare lui mici.
- Îmi pare rău, îmi pare atât de rău puiule. A lăsat lacrimile sa ii curgă în timp ce îl legăna. David își pusese mâinile pe după gatul ei și încă suspina puternic. Îmi pare atât de rău! Repeta într-una printre lacrimi. Atunci, pentru prima oara în ziua aia, își dăduse voie sa plângă. Pentru ea, pentru copil și mai ales pentru sora sa.