Ma simteam mult mai mult decat bine.Vestile circulau repede,iar mama mea-o femeie invarsta,avand parulvnegru si putin plinuta- urca repede in camera si incepe sa imi povesteasca ce s-a intamplat cu Tamara.Desi stiam,caci eu am fost cea care a ranit-o,stateam si ii ascultam vocea tremuranda a mamei.Ca sa dramatizam putin lucrurile,m-am chinuit cam vreo cinci minute pentru ca o lacrima sa isi faca cararea pe obrazul meu.Mama incepea sa nu mai aiba aer,dar isi continua povestea si ma informa ca Tamara se afla inca in spital,dar este constienta.Intr-un final mama a iesit din cameara.
Zilele treceau repede,iar Tamara a iesit din spital,fapt ce nu ma bine dispunea.
Vestile atat bune cat si cele rele se imprastiau repede,dar singura veste care mi-a ajns la suflet si m-a afectat foarte mult a fost aceea ca bunicul murise.Cel din partea tatalui cel cu care ma plimbam in parc.
Din nefericire acest om minunat,cu un suflet bun, s-a stins si a parasit labirintul misterios al vietii.
Verisoara mea era foarte deprimata,incat a cazut in depresie si nimeni nu credea ca mai are vreo sansa sa scape.
Sosise ziua inmormantarii.Era o zi ploioasa si ciorile zburau agitate si caraind de parca incercau sa vesteasca moartea unui om bun,ceea ce era adevarat.
Bunicul era palid,iar petele mov isi faceau aparitia pe chipul lui neschimbat inca din copilaie.Purta un costum de un negru stralucitor.Sicriul ii era bogat impodobit cu flori de diverse feluri si culori.
La auzul clopotelor si al gramezilor de pamant care cadeau pe sicriu ma faceau sa plang cu lacrimi de crocodil.In acele clipe imi doream sa mor,dar atunci nu o mai puteam tortura pe Tamara.
