Definiția fericirii I

39 4 0
                                        


Într-o lume plină de probleme și de speranțe distruse, omul este condamnat ca în fiecare noaptea să-și accepte condiția și să spere la o zi mai bună. O zi care e foarte probabil să nu vină sau să vină. Nu dețin controlul asupra Universului, iar fiecare destin îmi este așa necunoscut, chiar și eu sunt un necunoscut pentru mine. Eu doar observ și emit anumite ipoteze după lungi momente de analiză, iar dacă sunt mulțumit de rezultat - numaidecât în suflet le voi arunca.

Vreau să-mi dau seama ce reprezintă fericirea. Cum poate un om să o atingă și cât de ușor îi este acestuia să o piardă - poate ne îndepărtăm de ea cu fiecare minut și cu fiecare gest pe care ni-l interzicem. Considerăm totul foarte complex - un amalgam de mituri și credințe a căror respingere te-ar "putea" arunca într-un infern etern. Îți interzici tot, iar sufletul tău este încărcat de suferințe, iar fiecare zi îți aduce câte una nouă, atât de profunde încât ajungi să te omori. Simplu și perfect! Ce este mai dulce în acestă lume decât dorința de a te sinucide? Un astfel de gând nu apare dintr-o dată, el se pregătește în adâncurile tăcute ale sufletului, precum o mare operă. Iar prin această mare operă îți mărturisești că ești depășit de viață - îneci viaţa în moarte intenţionat. Şi unde crezi că vei ajunge? Crezi că te vei sustrage definitiv durerii şi suferinţei acestei lumi?

Sinuciderea nu este un răspuns, este o întrebare retorică, un punct culminant care te macină în fiecare zi. Regretul nu se află în realizarea faptului absolut, în distrugerea timpului și aruncarea în abis fără a privi în spate la realitățile și planurile pe care le abandonezi. Regretul adevărat consta în a nu te sinucide - noi trebuie să trăim mai multe eternități pentru a răspunde la întrebarea: Ai găsit ceva care să te sustragă de la sinucidere?

Nu există altă problemă mai mare, iar a hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filozofiei, restul vine după aceea. Despre sinucidere nu s-a discutat până acum decât ca despre un fenomen social sau ca fiind un păcat capital împotriva creației Zeului. A începe să gândeşti înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru. Suferința este un vierme, iar viermele se află în însăşi inima omului. Suferința este aproape întotdeauna declanşată de ceva incontrolabil, iar dacă un prieten i-a vorbit pe un ton indiferent acelui deznădăjduit, vinovat se face și prietenul, căci indiferenţa poate fi de-ajuns spre a precipita tot dezgustul şi toate resentimentele.

Trebuie să ne ridicăm după fiecare noapte de existență și să ne privim în oglindă. Să ne privim atent și să nu uităm ca avem în fața noastră pe cel mai mare dușman al nostru, chiar singurul care ne face rău cu adevărat - noi și doar noi reprezentăm dușmanul.

Observ, mă întreb, dar nu judec și nu vreau ca nimeni să moară dintr-o judecată. Nu ştiu absolut deloc ce trebuie să facem în lumea aceasta. Dar trebuie să avem un moment de purificare - sufletul nostru trebuie purificat pentru a nu se ofili. Într-o eră unde fiecare individ este lovit din toate părțile de consumerism, tristețe și prieteni a căror lipsă de loialitate te aruncă în abis. Dintr-o lume absurdă ajungi aruncat în pasiunea absurdului - o pasiune care se naște doar în momentul în care ai pierdut totul, chiar și pe tine. Omul este mereu pradă propriilor sale adevăruri, iar după ce le-a făcut cunoscute, nu se mai poate desprinde de ele, căci prin ele devine conștient de absurd din viața sa. 

Conceptul de fericireWhere stories live. Discover now