Călătoarea: Dincolo de Amaris

Capitolul 42

Ethan isi drege glasul ca sa nu para atat de nelinistit si ne zambeste larg. Ii returnez zambetul in ciuda durerii care crestea in interiorul meu.

- Fugiti in masina pana nu va inghite zapada. Eu sunt mereu la un apel departare. spune el.

- Sa fii sigur ca o sa te sunam! exclam eu.

- Sa ai grija oriunde te duci. zice Camber calm.

- O sa am.

Si dupa ce toate cuvintele de adio si imbratisarile s-au terminat, m-am trezit in scaunul pasagerului alaturi de Camber si cu masina gonind pe strazi. Totul s-a intamplat atat de repede si deja am iesit din Dalmy, padurea devenind tot mai deasa. Stateam ghemuita pe scaun cu o patura pufoasa peste mine pe care o gasisem in portbagajul masinii. Privirea mea alterna de la Camber la peisajul de afara si faceam orice ca gandurile despre Pradatoare sa nu ma copleseasca.

Stiam ca aveam un drum lung in fata si mintea mea zbura in toate partile cautand chestii care mi-ar putea distrage atentia. Cred ca era destul de evident ca eram nelinistita si ca imi schimbam pozitia din minut in minut, pentru ca ochii lui Camber se indreptau tot mai des spre mine. Pur si simplu... imi era frica. Inainte sa il fi cunoscut pe Camber, aveam mereu teama ca cineva va afla ca am trait in Abingora si ca parintii mei sunt oameni pierduti, ca imi voi pierde controlul sau ca nu voi fi acceptata nici in Amaris. Stiind acum ce zace in interiorul meu, frica s-a reintors. Nu voiam sa imi pierd prietenii sau concetatenii. Nu voiam sa fiu considerata din nou un monstru...

- Suna-i te rog pe Marcus si Lerna si spunele ca dupa-amiaza vom ajunge in cabana. zice deodata Camber, dandu-mi telefonul lui.

Clipesc des si iau obiectul rece din mana lui. Dupa cateva tastari, apas pe numele lui Marcus. Apelul incepe, asa ca il pun pe difuzor.

- Alo? se aude vocea groasa a lui Marcus pe care nu am mai auzit-o de cateva zile.

- Hei. zic eu simplu, situatia fiind putin incomoda. Suntem in masina acum, venim inapoi.

Camber isi musca buza amuzat de stanjeneala mea, facandu-ma sa il privesc urat.

- Chiar? intreaba el surprins. Pai astea sunt vesti minunate!

- Totul e ok cu voi? Sunteti bine? intreaba Razboinicul.

- Da, mai mult ca bine. Ne-am descurcat de minune impreuna, eu si Lerna. palavrageste Marcus, auzindu-se niste zgomote in fundal. Dar voi?

- Am terminat tot ce aveam de facut in Dalmy. Chiar am intalnit... incep eu sa spun, dar sunt intrerupta.

- O secunda. sopteste Marcus brusc, apoi el incepe sa tipe ceva. Lerna, nu pune mana pe aia!

- Dar e draguta! se aude Lerna tipand inapoi.

- E o priza!

Pufnesc, iar coluturile gurii mi se ridica in sus. Camber rade infundat.

- Am inteles. O sa ajungem in cabana in vreo sase ore. zic eu, apoi inchid apelul inainte ca Marcus sa raspunda.

Prietenii nostri s-au distrat mult mai mult decat noi.

Arunc telefonul lui Camber in ghiozdanul lui de pe bancheta din spate, apoi oftez. Stomacul meu incepea sa scoata sunete grotesti si asteptam cu nerabdare sa ajungem la urmaroarea benzinarie ca sa iau o gustare. Camber m-a atentionat in hotel sa mananc mai mult, dar m-am incapatanat.

- Imi pare rau de Ethan. zice Camber din senin, cu ochii fixati pe drumul din fata.

Imi ridic sprancenele surprinsa de schimbarea radicala de situatie, iar inima imi omite o bataie. Nu il puteam contrazice. Dupa Camber, Ethan avea cel mai mult de suferit. Razboinicul a pierdut un tata, iar Omul de Stiinta un fiu. Din fericire, Ethan a ramas alaturi de restul cetatenilor si a avut macar un fel de suport. Ma bucuram pentru el. Eu si Camber ne aveam doar pe noi doi. Din scurta descriere a lui Marcus pe care am aflat-o, el nu avea amintiri prea bune in Amaris si nu cred ca ii pasa foarte mult ce se intampla acolo, iar Lerna abia daca stia ceva despre oras. Nu stiu daca ei realizau cat de mult ne afecta pe toti pierderea caselor si scopurilor noastre.