Mitul unei legende.

Capitolul 1: Față În Față Cu Moartea?

În povești se zice că înainte de a murii vezi o lumină. Că vezi lumina de la capătul drumului. Drum ce te duce în fața lui Hades conducătorul lumii de apoi, ca să fi judecat pentru viața ce ai dus-o pe pământ.

Au mințit! Cu toții sunt doar niște mincinoși! Atunci când am fost pe punctul de a murii, nu am văzut nicio lumină. Am văzut doar întuneric. Ca întunericul ce m-a cuprins atunci când a apus soarele. Doar că mai plăcut. Mai puțin rece, mai primitor. Nu am mai simțit frigul, durerea, tristețea. M-am simțit extraordinar de împăcată. Parcă toate problemele mele au dispărut și în locul lor a rămas doar pacea și liniștea.

Mă doare capul. De parcă mi-ar fi căzut ceva greu pe el. Încerc să îmi revin. Văd încețoșat. Unde este drumul? Unde este lumea de apoi? Nu trebuia să fiu moartă?

Încetul cu încetul lucrurile prind contur. Mă aflu într-o încăpere slab luminată. Simt cum se mișcă încăperea cu mine. Îmi vine să vomit. Îmi simt gura și gâtul uscate. Îmi pun mână dreaptă la gură. Mi-o simt ca de plumb. Îmi întorc capul și încep să cercetez locul.

Singurele lucruri pe care le pot distinge din încăpere este patul pe care stau, tavanul de lemn, câteva obiecte de mobilier și o persoană care stă la capătul unei sobe. Soba scoate scântei fantomatice prin încăpere. Peisajul îmi dă o stare ciudată de moleașeală.

Nu trebuie să îmi las garda jos. Îmi vor capul. Am un presemtiment neplăcut în legătură cu asta. Încerc să disting silueta, dar nu pot.

Îmi proptesc privirea de tavan. Nu mă mai pot uita în direcția focului. Mă ustură ochii și mă doare ceafa. Clipesc des cu speranța că îmi va reveni mai repede vederea.

Stau așa un timp, fără să știu unde sunt, cum am ajuns aici și cine este persoana de lângă sobă.

Îmi revine după un timp vederea și încet, încet îmi revin și celelalte simțuri. Mă doare întreg corpul. Stau pe ceva tare și aspru. Încerc să mă dau jos din pat, dar după câțiva pași sunt oprită de ceva.

Când mă uit la mână ce să vezi. Aveam mâna dreaptă legată de cadranul patului, cu o sfoară.

Încep să cercetez mai atent încăperea. Tavanul este făcut din niște scânduri ca și podeaua și pereții. Mobilierul din încăpere este sărac și uzat, constând dintr-un corp de bibliotecă în colțul din dreapta, o masă cu trei scaune și o canapea verde în centru și salteaua de paie pe care stau eu.

--Se pare că te-ai trezit!, spune o voce subțire și ascuțită. De parcă cineva ar fi zgâriat sticla cu unghiile.

Tresar și mă întorc în partea din care vine vocea. În pragul ușii era o femeie scundă, de vreo 1,60 cm. Avea părul negru ca cerul, prins într-un coc elaborat, câteva șuvițe desprinzândui-se din împletitură, dându-i un aer elegant.

Purta o robă de un verde închis, ce îi ajungea până la pământ. Unul dintre puținele lucruri care îmi sar în ochii la ea, fiind o eșarfă albastră de deasupra nasului, care îi acoperea ochii în întregime.

--Cine ești?, spun cu o voce mult mai slabă decât intenționasem.

--Spune-mi, că de nu...!, spun tare și răspicat cu ultimul dram de curaj și energie pe care îl mai aveam.

--Că de nu ce? Ce îmi poți face? Nici măcar nu ai putut să îți găsești un adăpost pentru ploaie, copilo. Spune femeia cu un rânjet mare de superioritate pe față.

590 de cuvinte.