Mitul unei legende.

Prolog.

    Viața nu este roz. Am ajuns să trăiesc, din păcate asta pe propria-mi piele. Totul în jurul meu începe să se întunece, ca și speranța mea că lucrurile o să se rezolve, că totul a fost doar un vis urât, un coșmar. Soarele începe să apună, și totul în jurul meu începe să devină întunecat și rece.

    Nu știu ce am făcut ca să merit asta. Stau pe mușchiul, de la baza unui mesteacăn și plâng. Nimic nu m-a pregătit pentru ce urma să se întâmple. Am mai auzit de la vecinii despre așa ceva, dar nu credeam că o să mi se întâmple și mie. Erau niște lucruri atât de îndepărtăte și ireale. Niște relatării atât de monstruoase și barbare ca și poveștile de groază spuse de părinți pentru a-și potoli copii.

    Ziua a început ca oricare altă zi de duminică, nimic nu a prevăzut nenorocirea ce se va întâmpla în acea după-amiază. Nimic.

    Las lacrimile să îmi cadă din ochii șiroaie subțirii mici și calde. Singurul lucru cald din apropriere. Vântul rece mă pișcă de față. Singurul lucru care mă face să mă simt vie. Singurul lucru care îmi readuce aminte că acesta nu este un coșmar, ci viața reală.

    Încerc zadarnic să îmi șterg ochii și nasul cu niște frunze de viță de vie. Cu cât le șterg mai mult și mai abitir, cu atât mai multe apar. Tremur de frig în singurul lucru care trebuia să îmi țină de cald. O togă ruptă și murdară care de abia îmi mai poate acoperii corpul.

    Lucrurile nu erau așa. Aveam o casă frumoasă, o famile și un statut în societate și acum ce am. Nu mai am nimic. Simt cum lumea întreagă mi s-a năruit în fața ochilor.

    Ce am făcut ca să merit una ca asta? Nu sunt un om bun? Zeii m-au părăsit? De ce au lăsat ca una ca asta să mi se întâmple? Le-am greșit cu ceva? Las întrebările să îmi inunde creierul, cuprinzându-mi corpul cu amărăciune. Îmi las capul moale într-o parte. Poate am noroc și mă va găsii un lup și nu ei. Al dracului noroc a-și avea dacă a-și murii de colții unei fiare și nu de mâna lor.

    Ceva rece îmi atinge fața lângă ochiul drept și tresar. După asta mai apare una și încă una. Mă uit în sus la crengile copacilor. Picură de ploaie încet și după începe să o dea mai tare.

    Crengile copacilor nu mă mai pot proteja. Trebuie să găsesc un adăpost, dacă nu vreau mă aleg și cu vreo hipotermie. Îmi adun ultimele puteri pentru a mă ridica și a merge mai departe. Dacă mai zăbovesc mult aici o să mă găsească ei.

    Îmi târșâi picioarele obosite pe sub crengile copacilor pentru a evita să mă ud și mai mult. Îmi simt picioarele ca de plumb.

    Gândește pozitiv, îmi zic. Partea bună este că nimeni nu o să mă caute pe furtuna aceasta. Cine se duce de nebun noaptea prin furtună?

    Picăturile mi se amestecă cu lacrimile. Ploaia devine torențială și eu nu am întrezărit după o bucată bună de mers nici-un posibil adăpost.

    Încerc să măresc pasul. Fiecare părticică din mine urlând de durere, pașii fiindu-mi îngreunați de noroiul ce s-a creat de la ploaie. Noroi ce mă face să mă împotmolesc și să cad. Cu fiecare căzătură pe care o suport, parcă îmi scad și șansele că a-și mai putea să găsesc un adăpost. Voi muri în noroi în mijlocul pădurii și voi ajunge de mâncare jivinelor. Numai gândul mă înfioră. Nu vreau să mor. Nu aici. Nu așa.

    Simt cum îmi trece prin corp un fior electrizant. Asta mă motivează să mă ridic și să îmi târșâi mai departe picioarele.

    Ploaia pare fără de sfârșit și eu nu găsesc nici-un adăpost. Îmi încrucișez brațele, cu un ultim efort de am-i ține de cald. Hainele mi s-au îmbibat de apă, atârnând inerte și inutele pe membre. Mă dor picioarele. Simt cum mă părăsesc puterile. Nu îmi mai simt deloc corpul. Mă împleticesc în picioare și cad.

692 de cuvinte.