Călătoarea: Dincolo de Amaris

Capitolul 38

Incuviintez. Barbatul imi intinde dosarul lui Malika, pe care il iau fara sa spun nimic. Am nevoie de el. Leon a fost un prost cand i l-a dat lui Aiko.

Cat timp Ethan mai tasta ceva, am simtit mana lui Camber pe spatele meu. Ma intorc spre el. Ochii lui aveau in ei teama si ingrijorare.

- Sa fii atenta. Daca ceva nu functioneaza cum trebuie, vii inapoi. Nici sa nu te gandesti sa te duci dupa Malika daca ea pleaca undeva. sopteste el.

- Stiu. Si tu sa ai grija. Sa stai doar in hotel. Nu te apropia de nimeni suspicios. zic eu.

Camber imi zambeste si aproba. Cand il aud pe Harrison ca termina de programat portalul, ma ridic pe varfuri si il sarut scurt pe Razboinic.

- O sa ma intorc repede. spun eu.

Cu astea spuse, ma intorc pe calcaie si, tinand dosarul strans, pasesc in portal. Imi inchid ochii, avand senzatia ca plutesc. Pamantul dispare de sub picioarele mele si stiu ca sunt inconjurata de intuneric fara sa vad. Mi se pare ca nu pot respira, dar asta e doar in capul meu. Se intampla de fiecare data cand ma teleportez. Raman calma, asa cum am fost invatata.

Simtind ca niste raze de soare imi bat in ochi, ii deschid si clipesc des. Privesc in jur, vazand ca sunt in spatele unui magazin invechit de mobilier, sau, ma rog, asta vedeam pe un geam. Inspir lung. De acum am timp limitat. Imi pipai inca o data buzunarele, simtind piatra alba, pistolul si pumnalul meu. Bine, ar fi fost extrem de stanjenitor daca imi uitam armele.

Deschid cu repeziciune dosarul lui Malika si navighez printre cuvintele negre. Gasesc ce cautam, asta fiind adresa femeii din Dalmy: strada 37. Desi stiam ca ea traieste pe acea strada, am vrut sa ma asigur.

Sunt mai paranoica decat de obicei.

Ocolesc magazinul de mobilier si ajung pe o strada cu destul de multe persoane. Era dimineata aici in trecut. Imi strang buzele intr-o linie fina. Nu imi plac oamenii. Prea multi martori.

Arunc o privire in jur, cautand undeva un semn pe care scrie ce strada e asta. Realizez ca Dalmy de cateva luni in urma e la fel ca cel din prezent: vechi, murdar si, cum a spus Camber, avand nevoie de o donatie generoasa din partea Amarisului. Pe langa mine trec oameni pierduti alaturi de Razboinici si Creatori, iar asta ma infurie in aceeasi masura cu tristetea pe care o simteam.

Cand am privit in toate colturile si pe toti peretii fara sa gasesc numele strazii pe care sunt, am decis ca e o pierdere de timp. Merg cu pumnii stransi pana in fata unui Razboinic din apropiere. Baiatul ce parea de varsta mea ma priveste curios. Ochii lui s-au indreptat spre paltonul meu gros care atragea atentia, pentru ca restul oamenilor erau imbracati in geci subtiri sau chiar tricouri. Ar fi trebuit sa ma gandesc la asta...

- Stii unde e strada 37? intreb eu cu un glas dur, sperand ca astfel voi primi un raspuns mai rapid.

Razboinicul arata cu mana in spatele lui.

- Continua sa mergi in fata pe acolo vreo douazeci de minute pana ajungi in fata unei statui cu regele Hendrix. Vei fi pe 37. zice el.

- Mersi. spun eu simplu.

Razboinicul isi deschide gura ca sa spuna ceva, dar eu il ocolesc si incep sa merg in directia aratata de el. Daca m-a mintit, baiatul ar trebui sa stie ca asta va fi ultima lui zi in viata. Grabesc pasul, sperand ca idiotul nu ma urmeaza. Daca o face, atunci asta va fi ultimul lui minut in care inima ii bate.

Simt cum o picatura de transpiratie imi curge pe gat. Era extrem de cald pentru a fi imbracata in pulover si palton, dar nu imi pot dezbraca haina de iarna, am acolo toate armele. De fapt, singurele mele arme. Ah, mi-e dor de Amaris. Acolo aveam la dispozitie orice voiam daca eram in stare sa platesc.

Treceam pe langa tot felul de cladiri micute, cu doua-trei etaje, si diverse magazine, majoritatea alimentare. Toate persoanele plecau la munca, fiindca, daca eram corecta, era ora opt dimineata. Zambesc. Si eu eram la munca. Doar ca pentru misiunea asta nu eram platita. Pur si simplu imi alimentam foamea de informatie.

Aproape alergam, deoarece Dalmy era un oras necunoscut pentru mine, si astfel cele douazeci de minute au trecut asa cum ar trece o briza de vant vara. Inainte sa realizez, am ajuns in fata unei statui de douazeci de metri. Deci Razboinicul nu m-a mintit. In fata mea se dezvaluia regele Hendrix facut din piatra alba stralucitoare, in haine elegante si cu o fata cioplita atent. Parea impecabil si avea doar mici diferente de regele real pe care il vazusem candva in trecut. Hendrix tinea in maini o sabie lunga cat picioarele lui, a carei varf era bagat in pamantul-piatra. La baza statuii era scris cu litere argintii "Strada 37". M-am intrebat de ce nu am vazut-o in prezent. Era extrem de frumoasa.

Aud pasi undeva in dreapta mea. In jurul statuii erau casute in care sigur traia cineva, iar pasii se auzeau pe o alee dintre ele. Imi mijesc ochii ca sa vad mai bine. In secunda in care deslusesc parul gri, toate simturile mele intra in alerta. Tresar plina de adrenalina. Imi scot rapid pistolul si imi pun degetul pe tragaci, fiind gata de orice. Uite ca a sosit momentul intalnirii.

Femeia are o privire precauta cand iese din aleea ascunsa. Ea nu ma zareste, fiindca e concentrata spre o casa alba care presupun ca e a ei. Bine de stiut. Ea isi tine mainile la piept intr-o pozitie speriata, de parca nu ar vrea sa atinga pe nimeni si nu ar vrea sa fie atinsa. Ochii ei negri se misca peste tot in jurul casei ei, cautand pradatori care ar putea misuna acolo. Ea face cativa pasi in directia cladirii, dar atunci intervin eu.

- Malika Nova. spun eu cu cel mai serios glas.

Malika tresare si ma priveste ingrozita. Parul ei gri se misca in bataia vantului si aproape am simtit cum inima ei a omis o bataie. Degetele ii tremura. Femeia isi duce mana spre cureaua pantalonilor, dar nu are acolo nicio arma. Era straniu sa o vad in realitate, dat fiind faptul ca pana acum am vazut-o in amintiri si poze. O furie necontrolata crestea in mine. Voiam sa scot din ea fiecare detaliu despre afacerea ei cu Leon sau cu mine.

- Sper ca ma recunosti. zic eu cu un zambet dracesc pe fata.

- Cine esti? intreaba ea ragusita, iar ridurile de pe fata i se accentueaza.

- Antea Ross, din Abingora. M-ai intalnit cu douazeci de ani in urma. Mi se pare ca ai niste acte semnate cu parintii mei.

Malika inspira lung cand aude ce spun. Ochii ei negri se intuneca si mai tare. Deci ma recunoaste. Ea face un pas in spate. Ma incrunt la miscarea ei stupida si indrept pistolul spre ea.

- Stai aici daca mai vrei sa vezi ziua de maine. marai eu. Pistolul meu are energie destula ca sa te faca sa ramai fara picioare. O sa poti fugi doar spre mormant.

Femeia ramane pe loc, spre norocul ei. Merg spre ea, fara sa misc pistolul. Degetul imi era incordat pe tragaci.

- Hai sa discutam.