Amanta Dragonului

V

      — Coș? Katharina se miră.

      Nici măcar nu se clintise din prag. Stătea acolo, sub priviri dezaprobatoare, simțindu-se proastă și stingheră, ca niciodată. Era – culmea! – bărbatul ăsta care în camera mică părea și mai fioros, și mai mare, și mai rău, cel în ochii căruia găsea blândețe.

     — Da. Domnul guvernator a trecut pe la noi cu un coș cu dar... Tot ce i-am trimis ieri a fost bun de s-au lins toți pe degete, a lăudat mâncarea tot bastionul! A zis să ne-aducă un coș ca mulțumire...

      Vlad îi aducea deja coșul, care până atunci se odihnise pe un scaun. Era plin cu fructe, dulciuri, sticle cu băutură de culori cum fata nu mai văzuse... Katharina se găsi însă mai absorbită de luciul panglicii azurii legate de mâner. Așa lucitoare, se gândi cum ar fi fost să aibă o rochie de acea culoare, ori chiar o simplă vestuță.

      — Ah! Păi și duceți la toți coșuri ca ăsta? Katharina zise mai încet, sarcastic și cunoscător.

      Familia nu auzi prea bine și se crispă, încruntându-se unii la alții. Pe Vlad, privirea ei, directă și demnă, îl arse. Unde toți restul se ploconiseră și îi mulțumiseră mai devreme, de la ea primi o căutătură acuzatoare, aproape indignată. Îi ținea piept. De ce, nici el nu știa.

      — Merg cu tine să-l duci, dacă e prea greu. Ori...

      — Pot și singură! folosi aceleași cuvinte ca și în ziua din urmă.

      Pe buzele lui luă naștere un zâmbet. Unul mic, fulgerător, pe care doar Katharina îl observă și, fără să știe ce face, îl întoarse și ea.

     Când îi puse coșul în brațe, aproape mai mare decât ea, avu grijă ca mâinile lor să se atingă. Katharina tresări, dar restul nu văzură nimic din contactul prelung și arzător care se înfiripa pe sub răchita împletită. El, atât de aproape, o privea neîncetat. Părul – nu drept, cum îl crezuse, ci inele, numai inele! – aici blond ca aurul, aici arămiu; ochii, nasul, buzele... Nu știa dacă erau desăvârșite toate, nici nu-i mai păsa. Voicu, cu toate blondele lui nenumărate, n-avea decât să se ducă la dracu'!

      — Hai, fato, îl duci odată?

      Ea păși repede în spate, dezmeticită deodată, ocărându-se în gând că stătuse ca el s-o privească, s-o mângâie cu ochii aceia de obicei atât de cruzi.

     — Acum! se întoarse pe călcâie și plecă spre bucătăria din spate.

      Coșul era greu tare și aproape că îi alunecă din brațe de câteva ori, dar se descurcă să-l care. În cele din urmă, îl puse pe masă, scotocind în el cu o aviditate de copil. Găsi niște fructe ciudate tare, ca niște mingi, dar cu un miros splendid, mai mult acrișor, decât dulce. Își aminti că mâncase o singură dată din ele, la mănăstire, și îi plăcuseră tare mult! Portocale se numeau parcă, erau scumpe și nici nu se întâlneau printre oamenii de rând. Dar în coșul ăsta nu era numai una! Și mai găsi și fructe confiate, tot felul de nuci glasate, trase în zahăr, care se spărgeau când le ronțăiai... Atâtea și atâtea dulciuri și prăjituri, fel de fel, cum Katharina nu mai văzuse și nu mai gustase niciodată!

      Însă un petic maroniu de la fundul coșului îi atrase atenția. Mută o sticlă cu o băutură vișinie și alte câteva fructe. Rămase locului, zâmbind poznaș. Luă în mâini perechea ascunsă de mănuși, trecându-și degetele peste pielea moale și scumpă. Erau îmblănite elegant pe margini, fine și frumoase foc.

      De-asta nu dăduse el coșul în mâinile altcuiva!

      Își strecură o mână într-una, simțind moliciunea și căldura care îi îmbrăcară palma. Își îndoi degetele mici, fermecată de cusătura invizibilă. Era, de fapt și de drept, prima pereche din piele pe care o purta vreodată. Nu avusese decât din lână până atunci.