Susurul cerului, vuietul vântului

Al șaselea vuiet

-Spune-mi Amanda, de ce m-ai dus acolo? Am întrebat-o, încă citind rezumatul cazului ei. Ceva nu se lega. Nu erau destule informații.

Ea se uită la mine îngândurată. Parcă nu se putea decide dacă să-mi spună sau să nu. I-am făcut semn din cap că totul e bine, iar ea a tras aer adânc în piept, făcându-și curaj. Nu știam că și fantomele pot fi așa sensibile.

-Omul pe care l-ai întâlnit atunci, în lift, era soțul meu. Îmi șopti dezamăgită, iar când zise toate acestea, i se citea dorul pe față.

Am rămas uimită de ceea ce-mi spuse. Acum înțeleg de ce părea așa încordat când l-am întrebat de ea. Amanda era îngrijorată și la fel de tristă ca și fostul ei soț. Am oftat, gândindu-mă ce soartă crudă a avut femeia asta. Parcă îmi doream din ce în ce mai mult să prind persoana care a distrus o familie unită odată.

-Și de ce m-ai dus la el? Am stabilit că ma vei duce la locul faptei.

-Fiindcă acolo s-a întâmplat o parte din tot acest incident.

-Atunci spune-mi ce ți s-a întâmplat. Am îndemnat-o, vrând sa știu totul.

-Fusesem la spital fiindcă mă simțisem rău. În ziua aia aflasem că eram însărcinată cu copilul lui Victor, soțul meu. Însă, starea mea s-a înrăutățit, așa că am decis să rămân la spital peste noapte. Mare greșeală... Îmi povesti ea, uitându-se în gol. Am știut că  ceva avea să se întâmple. Am simțit asta oarecum. Un doctor a venit în camera unde stăteam și a zis că mă va injecta cu un medicament. L-am refuzat, știind că gravidele nu au voie pastile de genul. Atunci respectivul mi-a tras o palmă și mai apoi doi pumni și m-a târât afară de acolo. Mi-a fost greu Amalia, extrem, de greu. Când mi-am văzut cadavrul întins pe jos am simțit că o iau razna. Copilul meu... Spuse ea mângâindu-și pântecul, s-a dus! Continuă Amanda îndurerată.

-Oh, Amanda, îmi pare așa rău.

-Știu că am fost arsă, dar nu știu dacă asta mi-a adus moartea sau dacă au mai urmat și alte incidente după. Eram amețită pe atunci, abia îmi țineam ochii deschiși.

-E foarte bine, am foarte multe informații. Dar nu-ți amintești cum arăta acel bărbat?

-Nu-mi pot aminti acum. Dar dacă l-aș vedea cu siguranță l-aș putea recunoaște.

-Atunci nu avem decât să ne întoarcem acolo. Crezi că o poți face, Amanda? Am întrebat.

-Voi încerca. Dar trebuie să fii atentă, nu vreau ca și tu să pățești ceva, în caz că te vei întâlni cu acel criminal.

-Am eu planurile mele. I-am spus încrezătoare.

A doua zi m-am îmbrăcat cât mai comod posibil. Azi era o zi importantă, puteam chiar să mor dacă nu eram atentă. Cu toate acestea, voiam să aflu cu orice preț ceea ce se întâmplase. Amanda aparu în sufragerie, stand pe canapea, picior peste picior, ca de obicei, în timp ce eu mi-am băut cafeaua de dimineață, cât de repede am putut. Am plecat cu pași grăbiți spre acel spital.

În autobuz era extrem de aglomerat. Atunci am văzut chipul îndurerat al Amandei. M-am uitat în direcția spre care privea astfel, și l-am văzut pe fostul ei soț în acel autobuz. M-am strecurat prin mulțime și mi-am așezat mâna pe aceeași bara ca și a lui. 

-Hei, ne întâlnim cam des, nu crezi? L-am întrebat, el fiind uimit să mă vadă.

-Așa-i. Încep să cred că mă urmărești. Șopti suav.

Am pufnit. Omul ăsta nu era în toate mințile. Mi-am dat ochii peste cap când i-am întâlnit privirea care căuta să mă cucerească. Puteam să jur că era cel mai frumos bărbat pe care îl văzusem. Acei ochi căprui, așa intenși care ma priveau. Pot spune că eram intimidată, dar am susținut contactul vizual, fiindcă nu voiam să-l las să observe că dau înapoi. Ne-am uitat unul la altul până când a trebuit să coborâm din autobuz. Amanda se uita la noi amuzată, dar totuși puțin geloasă fiindcă ea nu mai putea să facă aceste lucruri cu Victor. Am încetat, așadar, să mai glumesc cu el, nevrând să o fac pe Amanda și mai nefericită.

Mergeam lângă el, fiind stânjenită. Nu știam ce să-i spun. Am intrat iar în spital iar el își făcu atunci curaj și îmi spuse:

-Văd că iar ești la spital. Ai multe probleme, observ. Spuse analizându-mă din cap până-n picioare.

-De fapt, sunt aici pentru că vreau să vorbim.

-Hai în biroul meu atunci. Îmi spuse, ca mai apoi să salute alți medici.

L-am urmat, până la etajul al treilea al spitalului, unde am intrat într-o cameră spațioasă cu un birou mare și încă o masă micuță și multe fotolii.

-Ia loc. Îmi spuse, iar el își chemă asistenta să ne facă o cafea.

L-am ascultat și am rămas în liniște până ce asistenta veni cu cafeaua și plecă.

-Deci? Ma întrebă, vrând să știe ce treabă am cu el.

Nu știam cum să încep. Am înghițit în sec, mușcându-mi buza inferioară, frământându-mi mâinile ce stăteau în poală. Am luat o gură din acea cafea, simțind cum mi se uscase gâtul. Mi-am reglat vocea, iar apoi mi-am îndreptat privirea spre el.

-Am venit aici pentru a-ți pune câteva întrebări. Înainte de toate mă numesc Amalia și sunt studentă în anul trei la academia de poliție. Mi s-a dat un caz care este despre soția ta, Amanda. Am spus toate acestea extrem de repede, iar gura lui Victor era în forma unui "o" perfect.

-Nu vreau să mai vorbesc despre ea. Constată el, uitându-se în altă parte, numai la mine nu.

-Dar cazul încă nu a fost încheiat. Ești supus cooperării până la sfârșitul anchetei.

-Ieși.

-Nu vreau.

-Ieși! Țipă el, eu tresărind.

L-am ascultat și am plecat, iar el trânti ușa în urma mea. Am oftat adânc fiind confuză. Fiind așa îngândurată nu am dat atenție pe unde mergeam și am dat peste un bărbat înalt, care îmi aruncă o privire ucigătoare. Mi se măriseră pupilele când l-am văzut. Nu, nu era normal. Amanda apăru lângă mine și se uita îngrozită la acel bărbat cărunt.

-El e... Îmi șopti ea fără vlagă, lacrimi curgându-i șiroaie pe obraji.

M-am uitat la ea mirată, după care am constatat că barbatul plecase. Am alergat până la el și m-am oprit în fața lui, blocându-i calea.

-Ce vrei? Mă întrebă, privindu-mă în ochi, parcă înghețându-mi sufletul.

-Criminalule. I-am spus, fără să gândesc.

Fața lui se schimbă. Era încruntat și își încleștă dinții. Mă luă de gulerul cămășii și mă trânti de perete. Ma ridică de pe sol, iar eu nu mai puteam să respir. Am început să tușesc. Asta nu mă ajuta deloc, eram și claustrofobă, nu era indicat să nu pot respira. La naiba cu asta, o să mor! M-am gândit, în timp ce am încercat să-i dau mâna la o parte de pe guler. Am dat din picioare, încercând să mă eliberez, dar îmi era imposibil. Mâna lui era prea musculoasă pentru a-l putea opri.

-Ce faci acolo?! Se auzi strigatul unui bărbat din depărtare. Individul îmi dădu drumul și fugi, cât timp eu am căzut la pământ, abia mai putând să respir.

Salvatorul meu se apropiă de mine, se uită în ochii mei după care mă luă în brate. M-am trezit după câteva secunde pe o canapea. Era biroul în care fusesem mai devreme, biroul lui Victor. M-am uitat în jur și l-am văzut stand în fața mea, pe un fotoliu.

-Ce-a fost în capul tău? Ma mustră el, când văzu că eram trează.

-Cum să-i justific moartea Amandei. I-am spus, lăsându-l fără cuvinte.