Susurul cerului, vuietul vântului

Al cincisprezecelea vuiet

-O poți face nu? Se asigură bătrâna fantomă.

-Da. I-am răspuns promptă.

-Bun. In sala în care o să fie operată nepoata mea avem doar un doctor de partea noastră. Ceilalți ce vor fi prezenți au decis să o omoare fiindcă le-a fost promisă o recompensă bănoasă.

-Nu-mi vine să cred. Am spus, mai mult pentru mine. Cum pot oamenii aceea să se numească doctori? Cum pot să se numească oameni în primul rând? Erau mai răi decât orice criminali de care auzisem până atunci. M-am gândind, încă oripilată de ideea această nebunească.

-Voi revenei mai târziu. Mă anunță aceasta, ca mai apoi să dispară.

Deci de data asta trebuia să salvez un om ca fantoma să plece în pace. Bănuiesc că acest caz e diferit de celelalte două. Am oftat puternic, simțind cum frica pusese stăpânire pe corpul meu. Îmi era teamă de tot planul acesta. Nu voiam să dau greș. Nu știam ce avea să se întâmple dacă nu rezolvam cazul. Ce avea să se aleagă de aceasta fantomă dacă eșuam? Avea să se ducă în întuneric oare?

Mi-am scuturat ușor capul, încercând să-mi alung gândurile negative din minte. M-am ridicat de pe canapea și am luat ceva de mâncare din frigider. Era un sandviș pe care nu îl mâncasem când fusesem ultima oară la cumpărături. Nu era prea vechi, expira chiar azi. Încă era comestibil așa că, fără să mă gândesc a doua oară, l-am înfulecat. Nu ca aș fi avut vreo altă opțiune. Eram lihnită și altceva nu aveam momentan. Iar Lara uitase să-mi mai trimită bani și abia dacă mai aveam un leu prin buzunare.

M-am uitat pe calendarul atârnat de un cui, pe peretele din bucătărie. Era duminică. De mâine trebuia să reîncep cursurile la facultate și în același timp să țin pasul cu bătrâna fantomă. Nici nu voiam să mă gândesc la ziua de mâine. Facultatea îmi lăsă un gust acru în gură. Ori asta, ori sandvișul pe care îl mâncasem nu fusese tocmai comestibil.

Ușa de la intrare mă readuse cu capul pe pământ. L-am văzut pe Daniel făcându-și apariția, purtând niște jeanși, o bluză gri cu mânecă lungă și niște teneși. Închise ușa în urma sa, descălțându-se mai apoi.

-Bună, i-am zis, ce faci?

El nu-mi răspunse, dând din umeri în schimb. Se trânti pe canapea, cât timp eu încă rămăsesem cu ochii pe calendar. M-am dus lângă el, așezându-mă pe cuvertura moale și pufoasă, neagră. I-am simțit parfumul său subtil de fructe exotice. M-am uitat la el cu coada ochiului, văzându-i profilul perfect și părul său auriu dat pe spate.

-Am văzut... O altă fantomă. Am spus, puțin afectată de situație. Mă ignorase de când intrase pe ușă.

-Asta înseamnă că ai un alt caz, nu?

-Oarecum... E complicat. Cred că ar trebui să o anunț pe Lena mai întâi. Fiindcă fără acordul ei nu cred că am voie să investighez.

El încuviință din cap, absent. Se uită în gol, cat timp eu ii studiam pomeții ascuțiți. Încă avea privirea încruntată. Dar e superb și asa, e perfect. Îmi trecu prin minte ca o săgeată.

-Te plac. I-am zis fără sa gândesc. Cuvintele pur și simplu ieșiseră din gura mea fără sa vreau. Mi-am pus mana dreapta pe buze, uimita de propria-mi prostie.

El își îndreptă privirea spre mine, având o expresie socata, deși ochii săi azuri parca ii sclipeau.

-Ca pe un prieten, nu? Întrebă acesta cu dezamăgire în voce.

In acel moment, nu știu de ce, dar un val de furie îmi străbătuse corpul. Voiam sa ii spun, voiam sa-i dezvăluiesc totul.

-Nu, fraierule! I-am strigat, ridicându-mă în picioare, strângându-mi pumnii pe lângă corp.