Scorpie la ceas de seară

Capitolul 2

          Liniștea serii și firul amintirilor mele sunt întrerupte de un sunet strident de tocuri. E întuneric beznă și nu pot vedea nimic la nici măcar doi metri în fața mea, dar după mersul apăsat, îmi dau seama că am de-a face cu o femeie hotărâtă, care se grăbește. Pașii se opresc în dreptul meu și, deși încă nu pot distige silueta, deduc că-i nevastă-mea, așa că mă ridic. Nu apuc să îi zic nimic, căci ea deja își continuă drumul fără să mă bage în seamă. Stau puțin pe gânduri dacă să o întreb ceva, dar nu prea am chef de discuții care nu duc niciunde, așa că prefer să tac și să mă concentrez să nu mă împiedic. Exercițiile de echilibru pe care sunt nevoit să le fac, mă trezesc puțin la realitate și analizez mai bine ceea ce se întâmplă în jurul meu. Afară plouă mocănește de câteva zile, piatra cubică de pe jos transformându-se într-un soi de patinoar, ceea ce mă face să îmi dau seama: aia nu are cum să fie nevastă-mea! Mioara nu e în stare nici măcar să stea dreaptă pe tocuri, darămite să înainteze cu atâta încredere și fermitate pe piatră cubică, umedă. Deja îmi e clar, am încurcat femeile! Mă opresc o secundă în loc să-mi cântăresc opțiunile. Fie mă întorc din drum cât mai repede, până ce tanti din fața mea nu-și face filme că vreau să-i fur poșeta, fie grăbesc pasul, trec pe lângă ea, și pretind că nici nu am observat că există.

          -Continuă să mergi! Mai e puțin și ajungem.

          Fermitatea vocii ei mă năucește și încă nu-mi pot da seama dacă ăla a fost un îndemn sau o poruncă. Încerc să mă uit împrejur și nu văd pe nimeni altcineva în afară de noi. Sunt confuz și nu știu dacă să mă fac că nu am auzit sau să...habar nu am ce.

          -Da, cu tine vorbesc! Grăbește pasul!

Încă mă sperie modul ei de a-mi porunci ce să fac, dar tonul i s-a mai îndulcit, și e ceva din felul ei de a vorbi care mă face să devin interesat de joc.

          Nu mai mergem mult. Femeia din fața mea se oprește brusc și se întoarce spre mine ușor și elegant, legănându-se, parcă, pe tocuri.

          Și iată că mă aflu acum față în față cu o domnișoară superbă. Nu-i dau mai mult de douăzeci și cinci de ani. E o duduie de nota zece: blondă, înaltă, ochi albastri. Sunt surprins, recunosc. Adică, am plecat de pe bancă cu gândul că merg cu nevastă-mea acasă, ceea ce sincer să fiu, nu era chiar o bucurie, și iată-mă acum, în fața unei cafenele, cu o femeie superbă. Habar nu am ce se întâmplă, dar îmi place la nebunie întorsătura asta de situație.

          Tipa îmi face semn să o urmez, iar eu nici nu clipesc și sunt deja înăuntru.

         Alege o masă de lângă geam. Eu îmi dau jos geaca de ploaie, chinuindu-mă să nu fac chiar lac în jurul meu și mă așez sfios, încercând să fac cât mai puțin zgomot cu putință. Nu știu nici dacă, nici ce să-i vorbesc. Ea stă foarte calmă și mă privește de parcă ar trebui să știu ce vrea de la mine. Sper că nu crede că sunt Mama Omida. Când îmi fac în sfârșit curaj să-i vorbesc, ea se apleacă către mine și-mi spune:

          - Ascultă, te caut de multă vreme.

          Ea mă caută pe mine de multă vreme? O femeie ca ea? Prietene, ai câștigat lozul cel mare!

          - De ce anume mă cauți?

          - Am nevoie de ajutorul tău!

          Are nevoie de ajutorul meu? Am auzit eu bine? Nu mă simt în apele mele și deja încep să mă gândesc la pastilele de inimă de pe noptiera de lângă patul meu, pe care Mioara a insistat să le iau azi dimineață. O fi știind scorpia ceva. Oricum, mă fac că nu pricep ce a spus și o rog să repete. Fata m-a ghicit că nu-s în apele mele. Mă privește și-mi zâmbește zeflemitor.

          - Ce-i așa greu de înțeles? Eu am nevoie de ajutor, iar tu ești bărbatul bine, puternic și curajos care mă poate ajuta.

         Eu bărbatul bine, puternic și curajos? E clar, e vrăjeală! Totuși, îmi iau inima în dinți și scot afară pieptul de curcan. Tipa mi-o taie repede:

          -Dar s-ar putea să mă înșel. Adevărul e că nu-mi mai pari ca la început.

          Ca la început? Te pomeni că m-o și cunoaște. Încerc să-mi aduc aminte de ce am făcut în nopțile mele de beție. Poate mă trezesc și cu vreun plod. Îmi vin în minte tot felu de pipițe, dar ca zâna din fața mea, niciuna. Trebuie să elucidez misterul:

          - Cum adică, ca la început? Ne cunoaștem?

          - Da. Vag.

         - Cum adică vag? Ne cunoaștem sau nu? Gândul că aș putea să dau de belea începe să mă enerveze din ce în ce mai tare și simt cum îmi pierd cumpătul.

         - Da, din vedere.

          Își aprinde tigara, se lasă pe spate și trage un fum să-i ajungă în tot plămânu'. Eu tac. Ce aș putea spune? Atitudinea ei arogantă mă trece prin toate stările: mă incită, mă enervează și mă intimidează în acelaș timp. Îmi aduc aminte de începutul conversației și reiau:

          - Deci, de ce anume mă cauți?

          -Ți-am spus că am nevoie de ajutor.

          - De ce ai avea nevoie de ajutorul unui amărât ca mine?

          - Ei las' că știm amândoi că nu e chiar așa.

          Nu mai pricep nimic. În primul rând: mă cunoaște sau nu?

          Doamne, cât mă poate durea capul! Nu m-a mai durut capu' așa de când Mioara mi-a spus că vrea copii. Bine că măcar atunci am fost barbat și i-am zis neveste-mi că nu vreau nici un copil. Adevaru' e ca acum, cu câte am pe cap, și cu cât de mulți bani n-am, un copil care să zbiere, să plângă și să ceară tot felul de lucruri mi-ar mai trebui.

          Duduia îmi înțelege frustrările interioare și decide să mă lase în plata Domnului astă- seară. Îmi lasă totuși, pe masă, o hărtie cu numărul ei de telefon. Până să mă dezmeticesc, ea deja iese din cafenea, lăsând ușa să se închidă în umra ei.