Epilog

1.1K 75 3
                                    

     Eram în fața hotelului la care mi-a spus să vin Allan. Nu am intrat, pentru că în bilet preciza foarte clar că trebuie să aștept afară. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nici nu aveam de gând.

     Nu i-am spus nimic lui Adam. Nu m-am deranjat nici să îi las un amărât de bilet. Bine, nu i-aș fi spus că vin aici, dar cu siguranță nu l-aș fi făcut să se îngrijoreze din cauza mea. Trebuia să îmi fac datoria și să încerc cumva să îi scot pe ceilalți de aici. Nu aveam șanse prea mari în gândul meu, dar panica era deja acolo. Și stătea foarte bine.

     Mi-am tras mai bine căciula pe urechi și am continuat să privesc în jur. În curând avea să se întunece și eu speram să o termin până atunci. Voiam să plec din frigul ăsta, chiar dacă aveam să pierd sau să câștig.

     Când o mașină neagră oprește în fața mea, fac câțiva pași în spate din reflex. Trec câteva secunde fără să se întâmple nimic, apoi portiera din spate este deschisă brusc.

     Un bărbat de vârstă mijlocie avea o geacă albă, foarte groasă. Purta o pereche de blugi negri și un fular roșu îi era legat la gât. Dată fiind imaginea lui, mă miram cum de nu are căciulă. Dar, nu cred că era un moment potrivit pentru asta. Când mi-am ridicat puțin mai sus privirea, am dat de doi ochi verzi și de o piele aproape plină e riduri. Oricât de caraghioasă ar fi fost persoana din fața mea, mă făcea să simt orice, dar numai amuzament nu.

   —  Urcă în mașină.

     Înghit în sec, nefiind sigură de ceea ce ar trebui să fac. Mai rămân așa câteva clipe, iar când se dă la o parte cât să am loc să intru, îmi mișc picioarele spre autoturism.

    Nu puteam să dau înapoi. Dacă așa puteam cumva să încerc să o ajut pe mama, presupun că era doar decizia corectă. Acum că stau și mă gândesc mai bine, nu sunt sigură de ceea ce ar spune. În prim plan, nu cred că ar vrea să mă vadă acolo, dar asta e altă poveste.

     Mai era și Adam. Oare îl tradasem că plecasem așa? Dacă i-aș fi spus, ar fi aflat oricum Allan? Sau au fost doar câteva cuvinte aruncate așa, cât să mă convingă? Nu eram prea sigură de un răspuns.

      Când masina se pune în mișcare, mă bag mai bine în scaun și încerc să nu privesc în stânga mea.

     Nu știu cât timp a trecut, dar eram sigură că au fost câteva ore bune. M-aș fi uitat la telefon, dar asta dacă nu mi-ar fi fost luat prima dată după ce l-am scos din buzunar. Am fost o idioată. Poate că ar fi trebuit să îl ascund undeva când am plecat de acasă. Dar nu, eu trebuia să îl scot ca să văd cât e ceasul. Nu sunt o persoană prea inteligentă.

   — Leagă-ți asta la ochi.

     Întorc capul spre cel de lângă mine, privind curioasă bucata neagră de material. Când vede că nu reacționez, mi-o apropie de față, apoi mă obligă să întorc capul în partea cealaltă, cât să mi-o prindă el.

     Nu mai vedeam nimic. Iar în momentul de față, începeam să mă blestem în gând că nu m-am gândit mai bine înainte. Trebuia să qiau ceva la mine, în caz că lucrurile nu ar fi mers bine. Mă simt extrem de penibil când îmi dau seama că singurul lucru care m-ar fi putut ajuta mi-a fost luat cu mult timp în urmă.

     Mai trec câteva minute bune, apoi mașina pare că se oprește. Se aud două portiere deschizându-se, apoi mă simt trasă afară, presupun că de cel cu fular roșu. Continuă să meargă și mă trage după el cu putere, aproape împiedicându-mă de câteva pietre. Cu siguranță am ieșit cu mult din oraș.

     Când într-un final ne oprim, ajung să mă simt privită. Nu știam dacă e în mintea mea, sau dacă chiar se întâmplă, dacă e o persoana sau mai multe, sau dacă ar trebui să cred că am vreo șansă să scap de aici.

Luminile întunericuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum