Capitolul 27

890 77 4
                                    

      Era măcar posibil ce se întâmplă acum? Nu m-aș fi așteptat niciodată ca Adam să fie cel pe care îl caut. Mai bine zis, cel pe care l-am căutat. Îmi amintesc foarte bine ziua în care l-am întâlnit prima dată. Nu pot să uit nici acum felul în care m-a privit în cantină, sau întrebările ciudate pe care mi le-a pus. Acum înțeleg ce însemna ceea ce a spus Kate.

     Nu are cum să fie ea.

      Dar eu eram.

     Eu eram cea pe care o căutau ei. Iar ei erau cei pe care eu voiam să îi găsesc. Cum e asta, nu? Din prima zi mi-am făcut doi prieteni, și ei s-au dovedit a fi întunecați. Îmi vine să râd. Dar Kate și Derek nu par a fi oameni răi. Sper doar ca ei să nu aibă aceeași părere despre cei ca mine. Până la urmă, eu nu îi văd ca pe niște dușmani. Doar..., nu pot să uit ceea ce i-au făcut bunicului meu.

      Caietul acela, caietul pe care l-am predat la scoala, era al lui Adam.

      Băiatul acela, căruia i-am dat cheia și am vorbit, era Adam.

      Întunecatul acela pe care trebuia să îl găsesc, era Adam.

      Iar eu credeam că Adam e prietenul meu.

      Dar trebuia să îmi dau seama din prima zi. Și cum se face că nici ei nu au bănuit nimic? Adam, Kate și Derek nu au avut nicio idee despre cine sunt? Sau doar s-au prefăcut?

      Dar nu. După reacția lui Adam, îmi dau seama că nu au avut nicio idee. Cât de tare își poate bate joc viața de tine, nu? Presupusul dușman se dovedește a fi chiar cel de lângă tine. Poate că dușman e puțin prea dur. Până la urmă, nu am nicio problemă cu cei ca ei. Dar aparențele mi-au arătat că ei au destul de multe cu mine.

      Măcar am aflat unde dispăreau mereu când nu veneau la școală. Într-un final mi-am dat seama de acel lucru pe care nu mi-l putea spune Kate. Eu nu am fost prietena cu ei. Un prieten adevărat nu are secrete față de ceilalți. Dar, se pare că noi am avut destul de multe.

      Îmi vine să râd când mă gândesc. Adam a simțit într-un fel de la început cine sunt. Nu îmi explic de ce s-a comportat atât de urât cu mine. Dar ar trebui să las baltă subiectul ăsta. Cu siguranță niciunul dintre ei nu va mai vorbi cu mine.

   — Cât de idiot să fii să nu îți schimbi numele de familie.

      Vocea din stânga mea mă scoate din visare.

      Adam era în același colț, cu picioarele întinse. Nu mă așteptam să mai vrea să vorbeasca cu mine. Dar dacă știam că ăsta era subiectul, nu mai voiam asta.

   — Cât de prost să fiu să nu îmi dau seama, continuă parcă blestemandu-se pe sine.

      Oftează, apoi își strânge genunchii la piept. Își ridică privirea și se uită atent în ochii mei. Sper doar să nu se vadă că plâng. Mă abțin de mult timp și nu îmi dau seama dacă m-am scăpat sau nu. Dar urăsc când se întâmplă asta. Nu vreau să mă vadă cineva, mai ales el. Oricât de emotivă aș fi, trebuia să mă abțin.

      E ciudat că când eram mici plângeam doar ca să atragem atenția celorlalți, iar acum încercăm din răsputeri să ne ascundem în fața tuturor.

      Îmi aplec privirea, întrerupând contactul vizual. Las capul între genunchi și închid ochii.

   — Nu ai curaj nici să mă privești în ochi?

      Cuvintele lui începeau să mă zgârâie pe creier. Nu avea niciun drept să îmi vorbească așa. Nu când el făcuse același lucru. Ridic capul și îl privesc urât.

Luminile întunericuluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum