Capitolul 5

4.4K 329 18
                                    


   Shane

    Nu știu ce farmece mi-a făcut bruneta aceea, dar e clar că mi-a făcut ceva pentru că nu mi-ai pot scoate din cap. De când am văzut-o pentru prima dată în bar dansând, m-am gândit la ea zilnic, iar acum că am văzut-o iar, e în mintea mea mereu.
Când am ajuns aseară acasă de la bar, m-am pus în pat și abia dacă am putut să adorm pentru că m-am tot gândit la jocul ei, și cum nu a vrut să îmi spună numele ei. Nu e cea mai prietenoasă persoană, asta e clar, dar are ceva, e ceva în atitudinea ei, în sclipirea din ochii aceia incredibil de verzi care mă face să vreau să o revăd.
Dar cum să fac asta? Dacă nu știu nimic despre ea? Nici măcar numele.      Aș putea încerca să merg la bar în fiecare seară în speranța că o să fie din nou acolo, exact cum am făcut și ieri. Mda, am să fiu sincer, de prima dată când am văzut-o în bar, m-am mai dus de încă două ori sperând că am să o revăd. Data trecută nu a fost acolo, ceea ce mi-a cam alunga speranțele, dar de data aceasta a fost. Și am putut să o revăd, ba chiar să vorbesc cu ea.
Încă nu sunt sigur ce mă atrage atât de tare la ea, dar vreau să o cunosc. Iar atunci când îmi propun ceva, mereu obțin ceea ce vreau, indiferent de ce sacrificii și cât trebuie să lupt pe parcurs. Nu mă dau bătut niciodată, asta e ceva ce bruneta încă nu știe, dar o să afle în curând. Tot ce trebuie să fac e să o întâlnesc din nou.

***

   Ceea ce am găsit mereu amuzant dar și trist în același timp, a fost faptul că toți oamenii își doresc să fie bogați. Și poate că sunt unii care spun că banii nu aduc fericirea și că ei nu vor să fie bogați, dar până și acelora, dacă li s-ar oferi șansa să obțină mai mulți bani, ar face-o. Orice ar face-o. Mereu mai mulți bani. Mai mulți și mai mulți. Dacă nu e vorba de bani, atunci e vorba de faimă. Cele două lucruri pe care toți oamenii și le doresc, chiar dacă nu vor să recunoască asta față de cei din jur sau poate că nici măcar față de ei înșiși, undeva în adâncul ființei lor, își doresc măcar unul dintre aceste două lucruri.
Iar chestia asta mi s-a părut mereu amuzant și trist în același timp deoarece și eu sunt un om și vreau același doua lucruri de la viață. Pentru aceste două lucruri mă trezesc la 6 dimineața și mă duc la culcare la 11. Știu, sunt un clișeu. Partea cea mai tristă în povestea mea, e că mereu am avut bani, încă de când m-am născut, am avut bani. Am avut o casă mare, menajere, bonă, șofer personal. Am fost la o școală privată și extravagant de scumpă. Stilul acela de viață, numele meu, dobândit după tatăl meu, m-au făcut încă de mic să apar uneori pe coperțile unor reviste, sau la știri. Așa că am avut bani și faimă de când eram un bebeluș, așa că dacă așa m-am născut, așa am continuat. Școala de prestigiu pe care am urmat-o, m-a dus la o facultate la fel de pretențioasă. Diploma obținută acolo și locul de director pe care l-am obținut imediat în compania tatei, mi-au adus în continuare bani și faimă.
Partea amuzantă e că pentru mine lucrurile au fost mereu așa, am avut și am dintotdeauna cele două lucru după care toți oamenii tânjesc.
Partea tristă e că nu am ales niciodată eu să le am. Nu am simțit cum e să nu le ai. Nimic din toată astea nu a fost alegerea mea. Nu am fost precum alți oameni care realizează că vor bani sau că vor să fie cunoscuți. Eu pur și simplu...a trebuit să accept totul. Nu am avut niciodată de ales.

     ***

     Galeria de artă e plină de oameni, de la cei foarte eleganți care poartă haine de mii de dolari, până la cei cu gusturi excentrice care au stilurile lor propii. Unul dintre fii prietenilor tatei înaugurează o nouă expoziție și normal că familia noastră trebuie să fie prezentă. Mama și tata sunt și ei aici, ei fac parte din categoria oamenilor care s-au îmbrăcat în haine de mii de dolari, fără creativitate, fără imaginatie, ei sunt cei care cu toate că fac parte din partea distinsă a societății, sunt încă la fel de șterși ca toți ceilalți bogați.
   Eu? Eu sunt exact ca și ei. Un costum scump, negru, fără personalite, dar care totuși arată faptul că nu sunt un om de rând, sunt diferit, dar totuși nu destul de diferit încât să am destulă creativitate.
   Îmi arunc privirea în jurul meu preț de câteva clipe pentru a privi tablourile. Toate conțin opere abstracte sau necomformiste. Nu le înțeleg și totuși îmi plac.
  Atenția mi se oprește pe un tablou din spatele galeriei, are două figuri, care vor să fie un bărbat și o femeie care să sărută. Ea e colorată în verde și el în roșu, sau poate că e invers, nu pot să îmi dau seama. Li se văd doar capetele și puțin din gât. Dar e clar că vor să se sărute, buzele le sunt atât de aproape, și totuși, nu se ating. Tabloul îmi captează atenția și vreau să îl studiez mai mult, dar cineva se pune în fața lui și îmi blochează privirea. O fată care poartă o pereche de blugi normali, care par cumpărați dintr-un magazin de duzină, și o bluză simplă,  neagră, care se strânge în talie și se desface puțin apoi. Trebuie să recunosc că hainele îi pun în evidență formele și o fac să arate foarte bine, dar nu pare să facă parte din peisajul de bogătani din jur. Studiază și ea tabloul. Își întoarce puțin capul și, cu toate că o văd doar din profil, în minte mi se face un declic și imediat o recunosc. E bruneta mea. Bine, a mea, e mult spus. Dar e ea.
   Dintr-o dată simt cum încep să mă agit, nu e vizibil, deoarece în atâția ani fiind nevoit să închei contracte și să țin discursuri care contau milioane de dolari, am învățat cum să îmi controlez emoțiile și să nu las nimic să fie observat din exterior. Dar în interior, am devenit agitat și am început să caut un mod în care aș putea să o abordez, pentru că jur pe ce am eu mai scump că nu am să o las să plece de aici în seara aceasta până când nu am să aflu cum o cheamă.
  

Între viață și moarte#Maxfild Junior Vol I Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum