Sfârșitul jocului

Capitolul 6

                         Friederich Braun Heller fusese o pacoste acum ceva timp când am intrat pe ușa firmei sale. Tipicul bărbat putred de bogat la o vârstă mică și extrem de frumos.  Arogant, distant, adepta aventurilor de o noapte, cel mult două, fără să aibe habar ce naibii însemnă a iubi sau măcăr a-ți păsa de cineva. Singurele persoane pentru care nutrea un sentiment de iubire erau cele trei surori, mama sa, taică-su și Achim. Le puteai înnumără pe degete și tot mai rămâneau câteva. Și totuși în spatele a toate astea, m-am îndrăgostit de el într-un mod care mi-a dat toată existența peste cap. 

                           Ei bine, stăteam acum la ușă și priveam un Friederich pe care-l cunoșteam prea puțin, un Friederich întors în trecut cu cel puțin zece  ani. Cum puteam să mă duc  la el și să-i spun că sunt soția sa, că avem un copil și încă unul pe drum când tot ce-și amintea el era toate cluburile în care a fost cu Achim. 

                         Totuși mă bucuram dincolo de cer și pământ pentru că era bine, pentru că trăia. Nimeni nu știa cât timp va ține asta sau dacă măcar își va reveni. Ne fusese recomandat să-i arătăm poze din cei zece ani lipsă, să-l ducem în locuri în care mai fusese și care însemnau ceva pentru el. Și asta aveam de gând. Singura problemă era fiica noastră care încă nu știa că tatăl său este conștient. Nu știam cum să-i explic asta Katrinei și nu mi se păreaa deloc o idee bună să se vadă acum. Katrina avea nevoie de o îmbrățișare din partea tatălui său însă taică-su nici nu știa că are un copil. 

                            Așa că doar o anunțasem că taică-său este bine, că mai are câteva mici probleme. Urma să plece într-o excursie în Germania cu Josephine. Mă durea sufletul, dar credeam că este cel mai bine pentru ea să scape câteva zile de drama de aici, măcar o săptămână și speram că verișorii săi o vor ajuta cu asta. Aveau vârste apropiate așa că se înțelegeau extrem de bine. Cu totul că știam că înțelegea sitația mai bine decât aș crede. Josephine îmi spusese că era foarte încântată de idee. 

                            Mi-am făcut curaj și am intrat în rezerva sa. Stătea întins și se uita pe tavan, absent. Un almagam de fiori îmi străbăteau cu putere fiecare milimetru din corp. Am rămas câtevaa minute scanându-l din cap până-n picioare, am încercat să mai fac un pas când brusc m-am împiedicat de propriile picioare prizându-mă de marginea patului său. S-a întors într-o clipită și s-a ridicar în șezut cu greutate pentru că mai avea și alte răni în afară de cele care-l afectau acum. Și-a băgat mâna în părul blond închis, răvășit și m-a privit intens. Ochii săi păreau că mă vor topi.

  — Bună! spun neștiind ce altceva să rostesc.

 — Iar tu? rostește. 

 — Se pare că te-ai ales cu mine, răspund. 

 — Să înțeleg că ai făcut parte din trecutul meu? Altfel nu-mi explic ce cauți aici. 

 —  Friederich, dă-i pace! spune Achim întrând val-vârtej. Ea este Phoebee Braun-Heller!

 —  Braun Heller? întreabă mirat crezând că și-a dat seama. Nu-mi spune că mai am încă o soră. 

 — Nu, Friederich, răspunde Achim. Repet, ea este Phoebe Braun Heller soția ta, spune și-n următoare secundă-și privește inelarul mâinii stângi ca mai apoi să râdă în hohote.

 — Ce-am făcut așa de rău încât să mă șantajeze și să o iau de nevastă? întreabă pe un ton complet arogant și în următoarea secundă ies din rezervă.

                        Ah, durea. Însă durerea era un impediment în războiul pe care-l purtam acum. M-am sprijinit de un perete aluncând ușor către podea. Mi-am șters lacrimile și m-am ridicat imediat. Okey, Medusa nu știu prin ce metodă, dar îți vei aminti și ce-ai mâncat la prânz până în accident. Preferam să mă întăresc pe mine pentru că presimțeam că-mi va trebui multă răbdare pentru a trece peste lunile ce vor urma. Probabil voi suferi și mai mult, dar nu puteam să mă las bătută. Așa că am intrat din nou în rezerva sa cu mult mai mult curaj.

  — Ceva îmi spune că nu voi scăpa de tine prea curând.

 — Bună constatare, spun și mă așez pe scaunul în care-mi aalinase tristețea în toate aceste zile.

— Achim spune că vom locui împreună. 

— Și asta este o constatare la fel de bună, replic și zâmbesc angelic.

                      N-am mai apucat să zic nimic altceva pentru că a dat televizorul pe un post cu muzică și a ridicat volumul mai mullt decât trebuia. Mă gândeam că va fi pierdut, că va vrea să afle amănuntele pe care creierul său refuză să și le amintească, dar nu, nici pe aprope. Acceptase ideea că ultimii zece ani se făcuseră scrum extrem de ușor, fără să-i pese prea mult, asta durea și mai mult. În ritmul ăsta nu-și va mai aminti nimic, niciodată. 

                       Am refuzat să părăsesc încăperea, m-am întins după telecomanda care stătea lângă el, pentru un moment atingându-se mâinile. Am dat volumul mai încet și am schimbat canalul. 

   — Nu-mi place canalul ăsta!

                                                                              Bine, Medusa.

   —  Nu crezi că vorbești prea mult pentru un om bolnav, care s-a trezit miraculos dintr-o comă pe care toată lumea o considerase mortală, de aproximativ douăzeci și patru de ore?  întreb.

  — Okey, Harley Quinn, nu trebuie să pornim un război pentru a schimba canalul la TV!

  — Așa credeam și eu! îi zic extrem de calmă chiar dacă fierbeam pe interior.

                    Observasem între timp că-și scosese vergheta de pe deget. Mă dărma bicată cu bucată și nu părea că mă va mai pune vreodată la loc. Friederich pe care-l cunoscusem eu era undeva departe și oricât disperam eu să apară ceva-mi spunea că nu se va întâmpla prea curând sau vreodată. Nu eram de acord cu asta, așa că hotărâsem să lupt. Să lupt cu personalitatea sa și să-i amintesc eu bucată cu bucată ceva, orice din trecut. Dar dacă nu voia să unească bucățile? Atunci toată munca mea era în zadar.