Sfârșitul jocului

Capitolul 5

   — Ați mai azuit până acum de sindromul de encefalopatie posterioară reversibilă? întreabă doctora.

                  Trecuseră câteva alte ore de când luasem hotărârea să-l lăsăm să plece, chiar dacă durera atât de mult încât credeam că mă voi topi, dar ceva o făcu pe doctoră să mai facă, din nou, testele. N-am obiectat pentru că nu eram specialistă, am lăsat să-i facă tot ceea ce era de făcut în speranța că poate, poate își va reveni. Aveam un optimism fără margini penttru că în ciuda a tot ceea ce se întampla, doar asta îmi rămăsese, să sper. Să sper că se va trezi, că se va ridica din patul ăla blestemat, să sper că ne vom recupera viața pe care am avut-o până acum câteva zile și după care tânjeam cu multă ardoare. Cine mă oprea să sper?

  — Nu, răspund simplu vrând să treacă mai repede la subiect.

  — Este extrem de rar ceea ce se întâmplă cu el și poate sare peste limitele științei, dar nu este în moarte cerebrală. Nu știm exact ce a provocat acest sindrom, nu știm de ce s-a manifestat prin mărirea creierului, știm doar că își revine treptat. Îmi cer scuze pentru că v-am făcut să treceți prin iad! îmi spune și îi sar în brațe. Nu sunt religioasă, dar cineva îl iubește mult.

               Și brusc mă simțeam ușoară ca un fulg, simțeam că zbor, simțeam că am reînviat. Fiecare celulă din corpul meu își recăpăta funcțiile. Un fior rece îmi străbătu corpul făcând totul să pară un coșmar urât.  Mă îmbătam cu fericirea momentului fără să-mi pese de nimic altceva. După atât de multe lacrimi un zâmbet îmi apăru în colțul gurii. Și dacă visam? Friederich al meu avea să-și revină, să mă sărute cu toată dragoste și să mă facă să mă simt, din nou, în siguranță. Avea să revină la mica noastră prințesă. Pentru câteva momente am simțit că moartea mi l-a furat din fața ochilor mei și părea atât de real încât am crezut că mă voi duce și eu cu el în același timp. A luptat și a reușit să scape din mâinile celei ce îl ducea spre depărtare. A luptat aât de vitejește încât acum totul părea ca o amintire urâtă a unor zile de mult apuse. După ani de secetă, apăru și ploaia.

    — Kitty, spun și mă pun în genunchi pentru a fi la același nivel, tatăl tău este bine.

           A zâmbit larg și am simțit din nou o ușurare. Fericirea ei era unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine. Când a apărut Kitty toată viața mea s-a schimbat radical, o schimbare care mi-a plăcut la nebunie. Parcă se clarificase totul și nu mai simțisem niciodată o iubire mai pură ca aceea. O piveam ore în șir în timp ce dormea în pătuțul său cu baldachin pe ritmurile unui cântec de leagăn pe care obișnuiesc să il cânt și acum când este supărată sau îi este frică de ceva. Friederich a fost mereu absolut fascinat de ea. Îi era copia perfectă fizic cât și psihic. Kitty era mândra deținătoare a unui păr absolut blond atât de creț și unor ochi albaștrii spre gri. Se vedeau clar originile sale de nemțoaică. Vorbea perfect germană și uneori doar așa vorbea cu tatăl său. Eu nici acum nu reușisem să rețin prea multe din limba aceea. Micuța noastră avea o maturitate și o inteligență aparte. Era și foarte charismatică și obținea întotdeauna ceea ce voia. 

      — Știam eu, mami, știam că nu ne va părăsi.

          N-am vrut să plec de lângă el, nu când putea să se trezească în orice minut. Așa că am preferat să rămân acolo, pe un scaun. Katrina era acum cu bunicile ei, acasă. Cu multe rugăminți le trimisesem pentru câteva ore în locul pe care-l numeam acasă, cât să se odihnească și să facă un duș. Simțeam cum mi se închid ochii puțin câte puțin, fuseseră câteva zile groaznice. Am lăsat TV-ul din rezervă să meargă și m-am lăsat purtată pe aripile visurilor.  

                  O mână rece mă apucă de talie trăgându-mă mai aproape. Brusc, un parfum atât de cunoscut mie îmi invadă fiecare simț. M-am uitat în jur, rochia albastră de prințesă, un superb costum negru pe cel mai frumos bărbat din lume și o melodie care-mi furnică pielea de câte ori o auzeam. Am zâmbit larg și tâmp.

       — Friederich, nu știu pașii! îl anunț în timp ce ne îndreptam spre ringul de dans.

       — Ți-am zis că nimeni nu părăsește pe nimeni aici! Crezi că te-aș lăsa să dansezi singură fără măcar să știi pașii? Închide ochii și lasă-te condusă, mă voi ocupa eu de tot! spune și mă sărută pe frunte.

                Am dansat și era minunat. Milioane și milioane de fluturi dansau și ei în stomacul meu. Avea același efect asupra mea ca la început. Toată lumea se învârtea doar în jurul nostru. Eram acolo și ne iubeam din inimă, mai îndrăgostiți pe zi ce trece.

                Eram ca ruptă dintr-un basm cu prinți și prințese. Totul te făcea să te duci cu gândul acolo, de la rochia mea albastră superbă până la mândrul prinț pe care-l însoțeam. Adoram atmosfera aceea.

   
                 Brusc totul dispăru, prințul meu zăcea pe un pat de spital, rochia se transformă într-un pulover de lână pe post de pătură, iar valsul fuse înlocuit de aparatele care-l monitorizau pe Friedrich. Nu mai era intubat. Măcar aveam ceva ce nu mai avusesem până acum, speranță. Era mai mult ca suficient pentru că știam că există o posibilitate ca totul să se întâmple din nou, îmbrăcatul în regi și regine, valsul.

                        M-am uitat atent la chipul său și pentru câteva secunde nu-mi venea a crede ceea ce vedeam. Doi ochi albaștri, atât se strălucitori care mă priveau. Doi ochi care-mi dictaseră toată viața. Era ca o gură de aer proaspăt. Tot ceea ce iubeam era acum lângă mine. Am chemat rapid un doctor și l-am prins de mâna începând să plâng.

    — Cine ești tu? spune mai mult șoptit și cu toate puterile pe care le mai avea își trage mâna din a mea.

Alt cuțit mi se înfipse adânc în inima.