A Șaptea Furtună

Capitolul IX - „Așteptam să mă suni"

        Suspină și își strânge undița pe care o aruncă printre pânzele albe întinse pe punte. Trece pe lângă mine fără să îmi răspundă și pornește motorul barcii, după care îi ridică ancora. Nu știam de ce îl deranjează atât de tare dorința mea de a mă întoarce pe Gavdos. Doar nu se aștepta să petrec o zi întreagă aici cu el, am fost de acord să ne cunoaștem, dar asta nu înseamnă că îmi doresc să petrec fiecare moment din zi lângă el. Sunt multe lucruri pe care vreau să le cunosc, el este doar începutul.

        Curând ne întoarcem în micul port, iar eu încerc să îmi iau rămas bun de la Damon, dar începe să ridice pânzele și nu îmi bagă în seamă cuvintele.

       — Unde mergi? îl întreb indicând pânzele pe care le întinde.

       — La muncă, răspunde simplu.

        Își scoate tricoul pe care îl purta, mușchii lui încordându-se sub pielea bronzată. Se întoarce cu spatele la mine și intră în cabină, dar până să dispară în umbra locului acoperit reușesc să văd un mic tatuaj pe umărul său stâng. Schița simplă a unui val, tot ce ține de el este exact cum mi-aș fi imaginat un băiat de pe insulă să arate.

       — Unde lucrezi? îl întreb când iese și leagă barca de debarcader.

       — Aici, își încheie cămașa cu dungi albastre și mă privește, probabil așteptând să cobor.

       — Aici?

       — Da, sunt pescar, ridică plictisit din umeri și își îndeasă mâinile în buzunarele pantalonilor scurți pe care îi poartă.

       — Lucrezi pentru Cristo? întrebarea mea pare să îl deranjeze.

       — Da, poți spune și așa. Eu îi aduc pește pentru compania lui, iar el își ține fundul departe de insulă și de noi toți, râde ușor, dar ceva îmi spune că nu e amuzat de situație. Bănuiesc că nu i-a mai plăcut marfa de câteva luni încoace, vrea să ne evacueze pe toți.

        Cuvintele lui mă șochează. El este cel care vrea să îi facă pe toți localnicii de pe insulă să plece pentru a o face zonă turistică? Acum înțeleg de ce Rhea a reacționat atât de urât când l-a văzut în sufrageria ei. Și acum înțeleg de ce Damon era la ea acasă.

       — El este cel care vrea să transforme locul într-un complex turistic? dintr-un motiv sângele îmi fierbe în mine.

       — Deci ai auzit despre el? râde.

       — Rhea mi-a povestit despre el când am venit pe insulă. Nu mă așteptam să îl văd aici totuși. Acum dacă îl mai văd sunt sigură că am câteva lucruri pe care să i le transmit, îmi dau ochii peste cap.

       — De parcă te-ar asculta pe tine, nici măcar nu ești de pe insulă. El nu ascultă de Rhea, cea pe care a iubit-o, cuvintele îi scapă și îmi dau seama că regretă ce tocmai a spus.

       — Rhea și Cristo? Cum ar putea să se îndrăgostească de un astfel de bărbat?

       — Sunt mulți ani de atunci, chicotește. Cred că s-au cunoscut atunci când Rhea a venit pentru prima dată aici. Povestea nu este atât de frumoasă pe cât ai spera, dar cred că ar trebui să îți povestească ea, știe totul mai bine decât mine.

        Are dreptate. Vreau să aud totul de la ea, atunci când și dacă va fi pregătită, nu de la cei din jur. Doar ea știe ce s-a întâmplat cu adevărat între ei doi. De această dată când îmi iau rămas bun de la Damon, mă salută înapoi și plec cu sufletul liniștit. Mă grăbesc pe treptele până la locuința unde este casa mea temporară. Vreau să fac un duș scurt înainte să mă văd cu Rhea. Vreau să îi propun să mergem împreună pe continent, cel puțin așa pot folosi un telefon public pentru a o suna pe Elaine. Știu că i-aș putea cere telefonul lui Rhea, dar la cum îl știu pe Jared nu vreau să existe vreun fel de legătură între mine și insulă. Vreau doar câteva luni de liniște, o mică escapadă de la adevăratul haos pe care îl trăiesc.

        Intru în mica baie și scap rapid de haine înainte de a potrivi apa suficient de fierbinte cât să fie plăcută. Îmi strâng buclele șatene, ce s-au înmulțit din cauza aerului sărat, într-un coc în încercarea de a nu le uda. De îndată ce apa îmi lovește pielea suspin. Liniștea casei îmi oferă prilejul de a-mi lăsa mintea să speculeze orice gând pe care îl am. De îndată ce mă întorc în Amsterdam trebuie să aleg ce fac mai departe. Nu m-am văzut niciodată lucrând într-o multinațională, alături de Elaine. Nu m-am văzut niciodată nici cu toate speranțele lipite de podea și totuși iată-mă acum. Torn puțin din gelul de duș cu aromă de mure pe care l-am adus cu mine și îl frec între palme până devine o spumă parfumată. Obișnuiam să îl folosesc doar înainte de spectacole, dar cum acestea s-au încheiat brusc, am ales să îl folosesc mereu.

        Opresc dușul și îmi înfășor trupul în prosopul albastru pe care l-am adus cu mine. Trag peste mine aceeași pereche de pantaloni scurți pe care am purtat-o și ieri. Poate acesta este prilejul perfect pentru a-mi cumpăra câteva haine. Nu pot să nu mă întreb cum arată persoana care s-a bucurat de hainele din valiza pe care am lăsat-o în port. Eu nu aș fi avut ce să fac cu ele aici oricum, erau mult prea groase pentru soarele torid de pe Gavdos. Îmi trag pe mine o bluză roșie și îmi desfac părul din cocul strâns în timp ce iau portofelul de pe masuța de lemn din mijlocul încăperii și ies pe ușă, încuind-o în urma mea.

        Cobor treptele rapid, neștiind cât este ceasul. Mă opresc la buticul în care Rhea lucrează, însă ușa este încuiată, ceea ce mă face să realizez că există două posibilități, fie este acasă, fie în port. Mă grăbesc pe străduțe, încercând să îmi amintesc unde este casa ei. O recunosc datorită obloanelor albastre ce par o nuanță stranie pentru strada sa. Fiecare casă are obloane pictate, însă albastrul ales de Rhea este unul închis, ceea ce pentru insulă pare o greșeală, având în vedere că aici totul este pastelat.

       — Rhea! îi strig numele de câteva ori, însă nu primesc niciun răspuns.

        Alerg către debarcader, căutând cu privirea pontonul pe care am coborât în prima zi, sperând că nu am ajuns prea târziu. Zăresc mai multă lume ce urcă pe o barcă bătută de vremea și apele prin care a trecut, iar literele albe pictate pe spatele său îmi confirmă bănuiala că aceea este barca pe care o caut.

       —„Orfi Zoí”, citesc cu voce tare literele și continui să alerg înspre mulțimea ce se grăbea să se îmbarce.

        Pașii mei răsună puternic pe lemnul bătrân al pontonului, încât privirile mai multor localnici se ațintesc asupra mea. Însă eu caut o singură privire, ba chiar un păr vâlvoi roșcat, pe care îl zăresc așezat pe aceeași bancă pe care a stat când ne-am întâlnit.

       — Trei euro! strigă în urma mea bărbatul ce se ocupă de funii atunci când mă urc fără a-i acorda atenție.

       — Scuze, îmi recapăt respirația și îi înmânez banii, apoi el îmi oferă un bilet mic pe care scrie Atena cu litere italice.

        Mă așez lângă Rhea și simt durerea din picior cum îmi taie răsuflul, dar aleg să o ignor. Dacă mă voi concentra doar asupra lucrurilor care mă rănesc, ele vor continua să îmi provoace doar durere, fie ea fizică sau psihică.

       — Ce faci aici? Rhea mă întreabă de parcă aș fi intrat într-o sală de bal cu bocancii plini de noroi.

       — Am vorbit ieri că mergem împreună la cumpărături, nu-i așa? îi zâmbesc, iar ea chicotește ușor.

        Până ajungem în Piraeus, Rhea îmi povestește despre toate locurile pe care vrea să mi le arate în Atena, de unde cumpără cele mai frumoase haine pe care toate localnicele le poartă. Imediat ce acostăm, văd la câțiva metrii de noi un telefon public și o rog să mă aștepte până dau un scurt telefon acasă. Nu îi ofer mai multe detalii, dar mă lasă singură să pot suna și se așează pe o bancă de lângă o alee îngustă.

        Mă apropii de telefon și urmez instrucțiunile scrise pe acesta. Bag cei treizeci de cenți necesari pentru a vorbi și scot din portofel foaia pe care am scris numărul de telefon al mamei și al lui Elaine, formându-l pe cel de-al doilea. Tonul apelului sună de trei ori și Elaine ridică receptorul.

       — Elaine! vocea mea se umple de extaz involuntar.

       — Așteptam să mă suni, vocea lui răgușită îmi trimite fiori pe șira spinării și scap receptorul telefonului, acesta lovind cimentul portului.