Malakai - PUBLICATĂ

Capitol bonus I - Malakai

      — Haide, Isis. Mergi și tu, o aud pe Marta.

      Se întorc amândoi la mine și mă așteaptă răbdători în capătul scărilor, apoi pornesc înaintea mea. Altă dată aș fi zâmbit, dar acum nu mai știu cum să o fac. Mușchii refuză să se miște, iar fața mea nu schițează nimic. Știu că încearcă să mă protejeze, doar că nu mă pot ține departe de nimic care contează cu adevărat.

      Bruneta mă țintește cu privirea. Mă analizează. Centimetru cu centimetru. Nu-s o imagine prea plăcută în stadiul de acum și poate ar conta dacă mi-ar păsa. Aștept să-i întâlnesc privirea – și am nevoie de toată răbdarea pe care o mai am. Sunt obosit. Extenuat. Și tocmai am urcat scările degeaba.

      — Intră, îi spune Marta, deși își rotește privirea amenințătoare spre mine.

     — Nu te deranja, o asigur. Nu rămâne. Ce vrei?

      O aud pe Marta oftând zgomotos, chiar și din locul în care stau. E dezamăgită. Și sătulă de mine până peste cap.

      — Ă...

      — Te-ai rătăcit?

      Îmi arcuiesc o sprânceană, așteptând un răspuns care întârzie.

      — Încerci să vinzi ceva? încerc să o ajut, dar chiar nu vrea să colaboreze.

      Se încruntă și pare că a uitat cum să vorbească. Încep să mă deplasez leneș în direcția ei și îi admir curajul. Nu se clintește niciun centimetru, deși se citește pe fața ei cât de mult își dorește să o ia la fugă. Pare oarecum familiară – cred că am văzut-o pe holurile școlii de câteva ori, dar nu i-am acordat niciodată atenție. Nu cu adevărat.

      — La revedere! îi spun înainte să-i trântesc ușa în nas.

      Am auzit povestea asta de nenumărate ori – cum Hannah Sanders mi-a salvat viața. Probabil că asta e singura greșeală pe care a făcut-o în toată viața ei. Lumea pare să creadă că îi sunt dator pentru asta. De parcă eu i-am cerut-o. Dacă ar fi vrut să mă ajute cu adevărat, m-ar fi lăsat să zac pe asfalt. Poate că nu mi-am ales ziua potrivită ca să mor. Nu că ar fi prima dată. Se pare că pur și simplu nu mă pot sincroniza cu moartea. Și dacă aș avea măcar o fărâmă de dorință de supraviețuire, nu m-aș întoarce în camera mea. Aș căuta-o pe Marta, mi-aș cere scuze că sunt o pacoste și aș încerca să repar lucrurile cu cei din jurul meu. Dar nu vreau să aud iar că trebuie să-mi iau pastilele, să mă duc la terapie, să mă gândesc serios să mă internez la nebuni. Din nou.

      Isis și Osiris mă urmează loiali, dar posomorâți. Nu pot să ies din casă nici măcar de dragul lor. Nu vreau, de fapt. Am obosit.

      Așa că mă întorc la mine în cameră. Nici măcar nu mă deranjez să încui ușa în urma mea. Marta coboară aici doar atunci când încearcă să mă forțeze să mănânc. Sau să-mi iau pastilele. Naiba să le ia!

      Mă trântesc pe canapea și încep să urmăresc peștii. Cred că e cel mai productiv lucru pe care l-am făcut în ultimele luni. Nu mai știu exact când am dormit ultima dată. Închid ochii când obosesc prea tare, dar somnul tot nu vrea să-și facă apariția.

      În schimb, îi simt mâna atingându-mă, strângându-mi ușor degetele.

      Te rog să nu mori. Auzi?

       Am auzit-o. Am și protestat. Inutil, din moment ce ea nu putea să mă audă și doar mă înecam cu sânge. Am încercat să-i spun să mă lase în pace, să o lase baltă și să fugă cât mai departe de mine, dar Anna s-a încăpățânat. A trebuit să-mi salveze viața. A trebuit să-mi prelungească existența și chinul. Gândurile mele sunt un haos și tot ce pot să fac e să scrâșnesc din dinți și să trăiesc cu migrenele constante. Refuz să mai iau vreun pastilă, fie ea ca să-mi țină sub control nebunia sau durerea.