Malakai - PUBLICATĂ

2. Fir-ar ei să fie de câini!

2. Fir-ar ei să fie de câini!

       Îndes câteva caiete în ghiozdan și cobor. Bunica mă așteaptă tăcută la baza scărilor, ușor îngrijorată.

       — Nu știu de ce am fost de acord cu asta, mârâi nemulțumită. Nu trebuia să zic da.

       Trec în fugă pe lângă ea și îmi trag cizmele în picioare din mers. Sunt în întârziere, deși nu știam că am o oră la care să fiu acolo. Doamna Walters a sunat acasă la bunica și i-a împărtășit planul ei care nu o să ducă nicăieri, așa că nu am cum să ascund asta față de ea. Nu că m-aș fi gândit la asta. Iar acum mă așteaptă șoferul lor personal în fața casei, deși bunica a insistat că mă descurc de una singură. Poate că nu a insistat suficient.

       — Ești prea agitată, îmi spune pe tonul ăla plin de înțelepciune pe care îl au uneori bătrânii, dar care ascunde, de fapt, o urmă de amuzament.

       — Normal că sunt agitată. Mă așteaptă în fața casei, iar eu tocmai mă pregăteam să mănânc. Și mă simt de parcă sunt aruncată în gura leului.

       — Sunt sigură că băiatul ăsta nu e atât de dificil pe cât susții tu.

       — Spui asta doar pentru că nu l-ai cunoscut, oftez.

       Îmi iau geaca din cuier și mă îmbrac pe fugă. Bunica mă oprește și așteaptă să o sărut pe obraz.

       — Să ai grijă de tine.

       Încuviințez, apoi plec. Mai că îmi vine să ignor mașina parcată în fața casei și să merg pe jos, deși nu sunt sigură în care direcție să o iau. Și e cam frig. M-am gândit toată ziua la cum, mai exact, o să decurgă asta. Nici acum nu mi-e destul de clar ce ar trebui să fac. Să îl dădăcesc pe Malakai? Să îi explic ce s-a predat la școală, când și eu am fost aeriană în ultima vreme și mi-ar prinde bine niște meditații? Să stau pur și simplu cu el, ca un animal de companie? Mătușa lui trebuia să fie mai clară, iar eu trebuia să îi cer mai multe explicații.

       Șoferul familiei D'Andre mă salută prietenos și îmi deschide portiera. Zâmbesc crispat, simțindu-mi stomacul strângându-se dureros de tare. Palmele îmi transpiră, iar inima-mi bate cu putere, dându-mi impresia că urcă până în gât, apoi coboară.

       Nu știu de ce sunt atât de agitată. Încerc să memorez drumul, mai ales că am de gând să mă întorc pe jos. Nu am nevoie de nicio favoare din partea lor, chiar dacă, de fapt, cred că eu le fac una.

       Zece minute mai târziu, mașina încetinește și așteaptă să se deschidă porțile imense din fier. Mă încrunt, stomacul meu agitându-se și mai mult. Bunica ar fi putut să mă atenționeze, însă nu s-a deranjat să îmi spună că familia D'Andre locuiește într-un nenorocit de conac. Pare a fi construit în stil englezesc, însă nu m-am priceput niciodată prea mult la arhitectură. Ușa principală e încadrată de două coloane ionice, care susțin deasupra lor un balcon. Ferestrele sunt rotunde la etaj și pătrate la parter, însă par suficient de mari încât să lase suficientă lumină să pătrundă în încăperi, iar acoperișul e ciudat. În mijloc, deasupra balconului, vine într-un V întors, iar în laterale se află alte două ferestre mici. Toate luminile sunt aprinse, inclusiv cea de pe balcon, însă chiar și așa, pare lipsit de viață. Mașina oprește chiar în fața ușii și cobor înainte să vină șoferul să îmi deschidă portiera.

       Mama nu ar fi deloc mândră de mine acum. Încă de mică mi-a explicat cum să mă comport, cum să mă îmbrac și cum să vorbesc ca o domnișoară. M-a transformat încă de când aveam un an în copilul care își dorea ea să devin, însă ea nu e aici acum. Pot să fac ce vreau eu. Pot să nu îmi omor picioarele în niște pantofi pe care îi urăsc. Pot să nu port o rochie care mă lasă fără răsuflare. Pot să vorbesc fără să cântăresc fiecare cuvânt.