Orașul morții

CAPITOLUL 4

   Uram faptul că pentru prima oară de când mergeam la școală, urma să o fac singură.  Fără prietenele mele cele mai bune. Mi-am șters lacrimile furioasă.Astăzi nu trebuia să plâng. Astăzi trebuia să fiu curajoasă. Cu o smucitură, am deschis ușa de la intrare.

    Mașina mea cea nouă mă aștepta în garaj. Cea veche fusese prea grav avariată. Am deschis portiera noii mele mașini de fițe. Era un Mercedes decapotabil, ultimul model.  M-am strecurat pe scaunul șoferului, punându-mi ochelarii de soare.

    Deja mă obișnuisem cu acea căldură copleșitoare ce mă moleșea incontrolabil, dar mirosul de creozot încă îmi ardea nările. Curând, am rămas blocată într-un șir interminabil de mașini.

     Am început să spun câteva cuvinte nedemne de o doamnă care atraseră privirile nemulțumite ale șoferilor de pe banda alăturată.

   Imediat ce semaforul se făcu verde, am demarat cu 100 la oră.

    După calculele mele, dacă găseam un loc de parcare în timp util, aș fi putut să ajung cu câteva minute înainte să se sune.

    Așa aș fi scăpat și de privirile curioase. La urma urmei, eram fata cea nouă.

   Se părea că ajunsesem în timp record în parcarea plină. Încă un lucru ce îmi displăcea in Phoenix: opulența. Toate mașinile din parcare erau care mai de care mai atractive și lucioase.  Toată lumea incerca să se remarce prin ceva.

    Am ochit un loc liber chiar aproape de corpul principal. Era printre cele mai bune. Îmi puteam da seama de asta din privirile celor din apropiere.

    Am turat motorul pregătită să îl ocup. Am țâșnit spre el cu o fracțiune de secundă avans față de cealaltă mașină.  Șoferul, un brunet ce părea de o vârstă cu mine, incepu să claxoneze nervos.

   Un rânjet victorios mi se întinse pe toată fața. Iubeam să câștig. Oricine mă cunoștea știa asta.

   Șoferul care pierduse locul ocoli toată parcarea până să găsească altul. Acesta se dădu jos din mașină și veni la mine.
Am procedat la fel, neștiind dacă am făcut bine ce am făcut.

  Voiam să îi cer scuze , însă în clipa în care i-am văzut fața, picioarele mai aveau un pic și-mi cedau.

   Nu, nu, nu. Nu putea fi el. Nu putea fi aici. Totul era un vis.
Încă nu mă trezisem. Aceasta era singura explicație rațională pe care o putea accepta creierul meu.

   Asta era. De aceea nu îl visasem dimineață. Nu îl visasem deoarece încă nu mă trezisem.

  Peste câteva minute mă voi trezi în noul meu pat și mă voi duce la școală.

     M-am ciupit pe sub cămașă.  Nimic. M-am mai ciupit o dată, fiind sigură că se va lăsa cu vânătaie , dar nu-mi păsa . Trebuia să mă trezesc. Nimic.

   Băiatul încă se afla în fața mea.
Aș fi vrut să închid ochii, dar ne privea prea multă lume.

   Băiatul cu ochi albaștri care îmi apăruse în vise mai mult de două luni era aici.

   Îmi venea să râd. Recunoașteți și voi, paranoia e amuzantă.

   Băiatul își drese vocea convins că are de a face cu o nebună. M-am întors cu fața spre el. Orice licăr de culoare de pe față îi dispăru când dădu cu ochii de mine.

   Am rânjit larg la el. Bine că nu eram singura care înnebunise.
Băiatul deschise gura de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar se opri.

   În schimb, se uită urât la mine.
I-am întors încruntătura, iar el ca un laș ce era, plecă.

   Aș fi vrut să mă duc după el să îi spun vreo două, dar în același timp voiam să îmi lipesc gura de buzele sale, să-i simt gustul limbii și să îmi trec mâinile prin părul său.

   Ceea ce simțeam acum nu era normal . Nu mai simțisem niciodată așa ceva .

  Un sunet mă întrerupse din contemplație. Era alarma telefonului care mă anunță că am întârziat.

   La dracu. Mi-am luat repede geanta cu cărți de pe scaunul din dreapta.

   Dacă mă grăbeam încă mai puteam ajunge la fix. Prima oră era la Sala 7A.  Am alergat într-un suflet până acolo.
Noroc că salvasem planul clădirilor pe telefon. Ajunsesem chiar înaintea profesorului. Acesta închise ușa în urma lui.

  M-am așezat în prima bancă din reflex. Eram obișnuită să răspund mereu la ore, iar acesta nu se dovedise un defect. Până astăzi. Simțeam cum privirile celorlalti îmi ardeau spatele în timp ce răspundeam la un șir neîntrerupt de întrebări ale profesorului. La sfârșitul orei mai aveam un pic și explodam.
Pe la jumătatea orei privirile iscoditoare fuseseră înlocuite de bilețele.

   Salvată de clopoțel, ce clișeu . Trebuia să-i mai suport câteva ore, apoi mă voi duce acasă și mă voi cufunda în suferință.

   Următoarea oră aveam Engleză Avansat, așa că m-am grăbit spre următorul curs.

   Sperăm însă să nu-l mai întâlnesc pe băiatul meu cu ochi albaștri.

   Al meu . Nu știu de unde-mi venise ideea asta, dar mi se părea adevărat. Am părăsit corpul in care mă aflam, dar nu înainte să admir arhitectura. Era o îmbinare a stilului gotic cu Baroc , iar rezultatul era surprinzător. Impunea un aer autoritar, dar în același timp străvechi . Arcadele mari de piatră în care sălășluiau sculpturi ale demonilor și creaturilor fantastice îți înghețau sângele în vene.

   În față îmi apăru sala de curs, dar gândul meu era la una dintre sculpturi . Era reprezentarea unei creaturi, dar care semăna enorm cu cea care îmi omorâse prietenele.