Steaua mea norocoasă

1.

Privesc valurile mării cum se întorc din larg înspre mal iar şi iar, la infinit. O lacrimă mi se prelinge pe obrazul catifelat.

-Mă întreb, oare.. de ce oamenii nu se întorc mereu atunci când pleacă, aşa cum o fac valurile? spun, mai mult pentru mine.

-Vezi tu, oamenii nu ne aparţin. Cel puţin nu în totalitate, deşi uneori ne-ar plăcea să credem asta. Sunt liberi să plece dacă asta vor, la fel cum sunt liberi şi să se întoarcă dacă alegi să îi primeşti înapoi. Dar marea este un întreg. Valurile îi aparţin, la fel şi ţărmul şi tot ce există în interiorul ei. Ea nu poate să aleagă.

Îmi mut privirea dinspre largul mării înspre omul care îmi stă alături. Îmi şterg rapid lacrima de pe obraz şi afişez un zâmbet larg.

-Eşti un om înţelept, Patric! îi spun. Acum că te-ai trezit atât de devreme doar pentru a mă însoţi la plajă, cred că îţi sunt datoare cu un mic dejun. Ce zici?

Îmi zâmbeşte larg la rândul lui- fapt care îi scoate în evidenţă gropiţa din obrazul drept- şi îmi întinde braţul.

-Nu aş putea să refuz o aşa domniţă! spune pe un ton care ne stârneşte râsul. Cunosc un local drăguţ în apropiere, aici am mâncat cele mai bune clătite din lume!

-Minunat! Mergem?

-Pe aici, domniţă!

Îl apuc de braţ şi pornim în direcţia indicată de el. În drumul nostru îmi povesteşte despre Tiana, nepoţica în vârstă de 2 ani pe care o creşte împreună cu mama lui, după ce sora şi cumnatul său au sfârşit teribil într-un accident de maşină.

-Mama zice că o răsfăţ prea mult. Eu doar vreau doar să nu îi lipsească nimic, chiar dacă în privinţa lipsei părinţilor nu pot face mare lucru.

-E un copil mic. Până va simţi lipsa părinţilor mai durează o vreme.

-După tine! spune Patric senin, în timp ce îmi deschide uşa.

Făcând slalom printre turiştii gălăgioşi care deja savurează micul dejun, găsim într-un separeu singura masă liberă la ora aceea şi ne aşezăm. Spre deosebire de încăperea principală, plină de turişti entuziasmaţi şi pregătiţi de o nouă zi pe plajă, aici este linişte. Câteva cupluri savurează micul dejun în timp ce îşi zâmbesc unul altuia. La una din mese, un bărbat singur are pe masă doar un pahar cu vin, deşi este abia 7 dimineaţa. Pare abătut şi priveşte în gol pe fereastră. O doamnă veselă şi drăguţă ne dă bună dimineaţa şi ne lasă pe masă meniurile, pe care le studiem amândoi timp de câteva zeci de secunde.

-Ei bine, cred că m-am hotărât!

-Şi eu! rostesc ridicând ochii din meniu şi aşezându-l pe marginea mesei. Zâmbesc atunci când ochii mei întâlnesc oceanele din ochii lui, iar el zâmbeşte înapoi fără să îşi mute privirea. Mă priveşte fix în ochi.

-Eşti atât de frumoasă, Freya!

-Îţi mulţumesc! De aceea te uiţi la mine de parcă ai vrea să îmi intri în suflet? spun cu o notă de ironie în glas, fiind deja trecută de etapa în care complimentele bărbaţilor mă emoţionează.

-Nu. Adică nu numai. Vreau să aflu ce se ascunde în spatele acestor ochi migdalaţi şi trişti. Vreau să aflu mai multe despre femeia din faţa mea.

Dau să îi răspund, dar doamna drăguţă revine pentru a ne lua comanda.

-V-aţi hotărât?

-Desigur, îi spun zâmbind. Aş dori o omletă cu şuncă, clătite cu gem de afine şi o cafea mare cu lapte.