Sfârşit de toamnă aurie

Partea a II-a

Îmi place când vorbeşte fără sens. Nu ştiu ce mă atrage la ea... Ultima replică direcţionată către mine, m-a făcut să mă gândesc la multe lucruri de care nu-mi păsa. Cum ar fi că am ajuns la facultate şi sunt în al II-lea an sau că am 20 de ani şi locuiesc singur într-un apartament de două camere.

-         Ce se întâmplă atunci când vrei să te sinucizi? a întrebat îngrijorată.

-         Mori! am răspuns râzând la întrebarea ei ironic, din nou.

Nu o cred în stare de o sinucidere. Ea de-abia se luptă cu carnea-n bucătărie... Vrea doar să mă impresioneze, ceea ce n-o să-i iasă.  Deşi mereu există un "poate", în cazul meu ar fi : poate dacă mai creşte şi va avea mai mult decât o inimă de 15 ani...

În timp ce mergeam pe stradă se deosebea cald o neclaritate a timpului...sau poate era de la atât de mult fum. Ce naiba? Deja deliram. Lipsa de oxigen a dus la asta. Era toamnă şi o ceaţă ce se înlănţuia de orice este viu sau mort lăsând vântul să strige din adâncul pădurilor până la mine. De parcă nu-l auzeam oricum. Ajuns acasă, m-am întâlnit cu surorile mele, Daiana şi Cristina. Au mai crescut. Nu sunt gemene, însă ceea  ce este şi mai ciudat e că sunt identice; dar una are ochii negri, Daiana, iar cealaltă îi are de un verde atât, dar atât de pătrunzător, încât dacă se uită la mine îmi pătrunde-n fire.

-         Hei, străine!

-         Frumos era dacă-mi spuneai "Bună ziua!" , dar merge şi varianta ta.

A urmat o îmbrăţişare de mult aşteptată, terminându-se în câteva replici seci. Sictirit de casa mea pe care nu am văzut-o d-un an, am plecat spre cel mai interesant loc posibil. O, da! Camera mea. Infernul pustiului. Locul în care contemplam pentru a-mi atinge scopurile, idealurile mele în viață. Realizez că încă sunt beat şi-mi vibrează telefonul.

-         Mersi că m-ai sunat când ai ajuns! Credeam că o să ajungi ieri.

Începusem să râd. Şi lumea zicea de mine că sunt ironic.

-         Nu trebuie să-ţi spun ţie totul.

O tăcere falsă se lăsase. M-a chemat în club. N-am refuzat. Aveam chef să devin ce eram acum câţiva ani... un tânăr cu speranţe la viaţă sau poate doar un ... of, chiar nu mai contează.

...

-         Salut şi ţie, Max! Îmi place că m-ai observat şi de aceea mi-ai întors spatele.

-         Nu te-ai schimbat deloc, Marian!

Clubul în care am ajuns era şi este, bineînţeles, un club de rockeri, dar mai zăreşti şi alte tipuri de oameni. De ce nu?

M-am aşezat împreună cu Max la tejgheaua barului. Eu eram beat de când am ajuns acasă, acum doar agravam situaţia şi starea de ignoranță pe care o aveam.

Am zărit o tipă, iar în acelaşi timp îi admiram gesturile. Mă cufundam în profunzimea unei seri nebune, mi-o imaginam practic, iar teoretic o voiam. Priveam cum trage însetată din seva unei ţigări ce aluneca printre degetele ei lungi şi subţiri, părul roşcat ca o flacără ce arde necontenit. Buzele ei erau pline, la fel, roşii. Zâmbea. Se lăsa dusă de atmosfera localului, venind spre mine, spre fiinţa mea rece care o sfâşia doar din priviri.

-         Ţi-o prezint pe Morgan! îmi spunea Max.

-         Tipa cu garsoniera demolată. a zis ea cu un surâs prietenos.

-         Marian, îmi pare bine! eram într-o stare de beatitudine totală, de fapt ...