Ne învârtim in cerc..!!

Luminițe

      

           Soarele apunea incet peste oras, in timp ce isi prezenta ultimul joc de luminii. Orasul era aglomerat si traficul la fel , toata lumea se grabeste undeva sau nicaieri ca mine. Eu nu voiam sa ajung intr-un loc anume , schimbat directia dupa cum stiam ca duc strazile , dar nici acasa nu voiam sa ajung. Aveam prea multe gandurii ce zburau mult prea libere prin mintea mea si apartamentul meu gol , nu suna a o idee buna , momentan. Am virat la stanga in ultima intersectie si m-am lasat condusa de masina , ce aluneca usor pe asfaltul neted. Stiam unde urma sa ajung , am fost in acest loc cu atat de multe persoane, am ascultat povetit si am creat povesti in acest loc minuat. Nu stiu de ce pasi ma duceau iar aici. Nu am mai fost de multe luni si parca toate amintirile de aici ma tineau departe si totusi in aceasta seara am ajuns in fata orasului. Deja se puteau distinge toate luminitele si totul arata magnific ca de fiecare data. M-am uitat in jur si am vazut cupluri ce isi creau amintiri prin mici clipe , grupuri ce petreceau neintrerupt si eu. Nu am vrut sa cobor din masina , am parcat in acelasi loc , din care se vedea orasul fara sa suport vantul aspru de primavara , ce poate mi-ar fi alinat ochii inlacrimati. Erau prea multe clipe ce nu puteam sa le uit, prea multe cuvinte rostite si prea multe sentimente adunate , pana acum , in acest loc. Saruturi furate , imbratisari neterminaate , vedeam acelasi tipar la toata lumea , insa poate asa eram noi ,oamenii , construiti , sa ne refugiem in atingeri ce stiam ca o sa se tatueze pe pielea noastra si in suflet. Asa poate reuseam sa ne regasim si in acelasi timp sa ne pierdem. Iar aici sus , simtindu-ne mai presus de toata lumea , in acest loc pustiu , in care existau atat de multe clipe purtate de adierea vantului , era locul perfect. Nimeni nu stia ce o sa urmeze, insa aici simteai ca te bucurii de fiecare clipa si ca nu te intereseaza ce o sa urmeze, simteai naivitatea unui copil , te lasai purtat doar de sentimente si dorinte,
​Insa nu dureaza mult , cand cobori dealul inapoi revi la realitate si totul se modifica, de parca e o alta  lume sus, o poarta magica spre un basm ferit de monstri si pericole. Pare ca nimic nu te poate lovi aici, insa se poate, stii asta chiar daca nu se vede.
​Gandurile mi-au fost intrerupte de un mesaj neasteptat si poate nedorit. Poate ai stiut ca voi fi acolo sau poate doar universal inca se joaca cu noi. Un mesaj scurt , "nu pleca". Nu am inteles. Ma uitam surprinsa si contrariata la telefon si la numele tau ce imi aparea pe ecran si nu intelegeam, pana s-a deschis portiere din dreapta si ai ocupat scaunul. Ai intrat nonsalant , dar fara sa spui nimic. Ma uitam surprinsa la tine si pur si simplu nu puteam sa articulez niciun cuvant. Nu ma priveai , pentru cateva minute am ascultat muzica de la radio in tacere. Iti auzeam respiratia si parfumul tau , acelasi ca intotdeauna, ce imi trezea simturile amortite. Asteptam. Asteptam. Amandoi. Si nimic, priveam orasul in liniste. Cand mi-am facut curaj si am deschis gura sa vorbesc, ai inceput inaintea mea.
​-Ai venit ca sa-ti amintesti ? mi-ai zis si dintr-odata te-ai intors spre mine , serios si cu o privire patrunzatoar, de parca stiai raspunsul dinainte sa-l rostesc.
​-Am venit , pentru ca inca nu am putut uita..., am soptit cu privirea spre oras.
​-Sau nu ai incercat ?
​-Poate ca inca nu am vrut sa incerc , dar tu ce faci , ti-ai adus noua cucerire aici? am zis pe acelasi ton arogant cu care imi vorbea el.
​-Din pacate...nu, am vrut doar sa iau o pauza.
​-Dar parca altul era locul tau secret de liniste? i-am zis calma , dar la fel de aroganta
​-Asa este , dar de ceva timp am mai multe...
​-Locuri cu amintirii, am continuat eu repede
​-Doar locuri , dealuri , lacuri , stii locuri publice, pe unde ai fost si tu sigur , mi-a zis cu o priviere rautacioasa.
​-Da , cred ca am fost.., am soptit fara chef.
​Apoi s-a asternut linistea , din nou, priveam pierduti in zare , fiecare cu gandurile lui , fara niciun zgomot in plus. Nu puteam intelege cum ne tot intalneam asa fara nicio intentie, acum a devenit obositor. La inceput era dragut , reprezenta o speranta , dar acum dupa cate s-au intamplat , era de parca nu eram lasati sa uitam. Poate chiar ne impotriveam universului si totusi cat de crud putea sa fie si el , sa ne faca sa ne tot intalnim dupa ce am incercat si am vazut impreuna ca nu exista o sansa pentru noi.
​M-am intros dintr-odata spre el si nu m-am putut abtin asa ca am gandit cu voce tare ca un copil curios cu ochii mari:
​-Mai crezi in destin, univers , ceva? i-am zis usor amuzata.
​-Inca as vrea sa mai cred, dar am un sentiment ca nu fac alegerea potrivita , de ce ? se putea citi surprinderea din ochii lui
​-Ma gandeam acum , am impresia ca vrea sa rada de mine universul in care crezi tu, i-am zis bosumflata.
​-Eu nu cred , poate ti se pare tie , pentru ca nu primesti ceea ce iti doresti si primesti altceva, dar poate universul stie mai bine ce iti trebuie.
​-Nu pot crede acum ca e adevarat ceea ce spui tu , e imposibil de fapt si nu pentru ca vreau altceva , ci pentru am testat ce imi tot ofera el si nu e mai bine, nu e bine deloc pentru mine, i-am zis fara sa-mi dau seama ca si el ,la fel ca mine , se gandea la el.
​-Da poate ai dreptate si totusi niciodata nu e bine sa spui niciodata , chiar daca ar insemna sa existe o repetivitate ,poate asa ar trebui sa fie si nu iti dai seama sau poate asta ar trebui sa primesti pana mai cresti , mai copil, mi-a zis usor amuzat , dar cu un aer mult prea serios.
​Am auzit cuvintele rostite de buzele lui, pe care le-am urmarit la fiecare silaba , cu o voce atat de blanda , de parca eram in urma cu cateva luni si situatia era complet diferita. Dar nu era si totusi imi doream , undeva adanc in sufletul meu , stiam ca imi era dor, dar stiam ca eu nu sunt copilul pe care i l-am aratat lui, acea parte a mea era doar in prezenta lui , uneori. Asa ca nu puteam sa ma mai joc cu el, trebuia doar sa las timpul sa treaca si apoi totul o sa se transforme in amintiri lipsite de dor.
​Am deschis geamul si am lasat vantul sa patrunda. Nu mai exista niciun raspuns pe care ar fi trebuit sa i-l ofer, nu aveam ce sa mai adaug. Nici noi nu stiam de fapt ce vrem, c ear trebui sa facem sau ce ar fi cel mai bine pentru amandoi. Mie imi pare rau doar cand se termina si realizez ca nu am stiut sa gestionez altfel mometele , lui ii pare rau pe parcurs si in final se resemneaza ,  asa cred. Iar acum can suntem din nou in acelasi loc si ne despart doar cativa centimetri , nu exista nici macar o intentie de a ne atinge. Chiar daca ar exista dorinta , ne e frica de complicati.
​Am inchis geamul si m-am uitat surprinsa la el, de parca ar fi trebuit sa plece si exact atunci si el s-a intors spre mine.
​-Vrei sa plec, sa te las singura?
​-Daca iti spun ca nu sau ca nu stiu , o sa crezi ca vreau sa o luam de la capat? i-am zis usor amuzata.
​-Nu, o sa cred ca nu te-ai schimbat deloc si ca asa o sa ramai mereu , un copil, mi-a zis si a inceput sa rada.
​-Nu sunt , i-am raspuns bosumflandu-ma exact ca un copil.
​-Da, observ , dupa cum te superi acum ,si a ras mai departe de mine.
​-Mai taci , tu care esti matur tare , ce sa zic, am facut o pauza in care el se uita la mine cu subinteles si am continuat uimita de efectul lui asupra mea , chiar sunt ca un copil, din cauza ta !
​-Eu nu am nicio vina , sunt serios acum , cu tine.
​-De geaba , am chicotit usor  in final si el m-a acompaniat.
​Poate cumva era un semn ca ne tot intalneam , dar nu era momentul nostru.
​-Stii ca eu cred in suflete pereche?
​-Nu stiam , dar de ce spui asta tocmai acum ? m-a intrebat serios,din nou.
​-Pentru ca am realizat ca oricat am incerca sa fugim de anumite persoane , daca sunt predestinate o sa reapara toata viata si la un moment dat nu o sa avem unde sa mai fugim. Intalnim foarte multe persoane pe parcursul vietii si nu stim care o sa raman sau care o sa dispara , insa c ear trebui sa realizam este ca ,poate, pentru unele persoane nu suntem pregatiti inca si o sa revina in viata noastra, dupa ce mai invatam , dupa ce ne mai maturizam, atunci cand o sa fim gata.
​-Eu stiu ca ai dreptate , dar ca tine stiu ca in cazul unor persoane sau unei persoane nu ai vrea , la fel ca mine, sa fie necesar acel timp, acea distanta , ai vrea sa apara si sa raman oricum ar fi. Insa , nu se poate , stiu si eu.
​Parea usor dezamagit, dar era adevarat stia si el asta. Eram amandoi suficient de maturi ca sa intelegem ca era adevarat. In acelasi timp ne doream cumva sa nu trebuiasca sa fie asa. Ne doream sa fie simplu si sa nu fie nimic asa complicat. Stiam ca noi complicam totul , dar e involuntar.
​-Nu vrei sa plecam de aici , totusi ?
​-Unde ? si mi-a facut cu ochiul subtil.
​-Nu ma refer la nimic , ma gandeam la o cafea , la mine , la tine , din nou fara nimic din ce exista in mintea ta bolnava deja, i-am zis razand.
​-Nu e nimic acolo mai!
​-Oooo stiam si asta , si am ras amandoi pana s-a uitat urat la mine.
​-Bine, mergem , la tine de data asta , ne vedem acolo, a deschis portiere si adierea rece a aruncat o mare parte din parfumul lui inauntru si odata cu plecarea lui am simtit ca spatial devine iar mai mic.
​ Prezenta lui poate avea rolul ei important totusi , imi ofera o altfel de libertate , pe care poate nu am stiut sa o apreciez la adevara ei valoare si nu o sa stiu vreodata. Dar pot sa ma bucur , cat inca o mai pot obtine.
​Am parcurs drumul mai repede decat mi-as fi imaginat , in timp ce ma gandeam ca am reusit sa complic totul in aceasta noapte , prin simpla invitatie. Dar imi asum dorintele. Si poate asa aveam sa ma eliberez de el.
​Nu stiam daca ar trebui sa-l astept jos sau sa urc. Dar am ales sa urc si sa astept sa vad ce o sa se intample. A urcat singur si a batut la usa. Nici nu m-am uitat pe vizor , am deschis usa doar. Insa m-a lovit o amintire in momentul in care l-am vazut iar in pragul usii. De data asta avea in mana un pachet mare de biscuiti, nu ciocolata sau altceva ca inainte, insa imaginea era exact aceiasi. Nu stiam daca am facut o greseala, dar nu puteam sa mai renunt acum. Am zambet fortat si i-am facut loc sa intre. S-a dus direct la bucatarie, a lasat biscuitii pe blat si apoi si-a aruncat jacheta pe marginea canapelei. L-am urmat in liniste si am inceput sa pregatesc cafeaua. Era mult prea liniste , dar incercam sa ne tinem ocupati.
​Insa tacerea s-a spart dupa ceteva minute.
​-Unde vrei sa stam ?
​-Unde doresti , ai de unde alege, i-am zis amuzata.
​-Sunt un pic nehotarat, intre dormitor, canapea , chiar si pe covor pare ca e suficient spatiu , nu stiu unde as putea sa ma simt mai comfortabil langa tine, a zis amuzat, in timp ce-si trecea mana prin par.
​-Eu iti zic ca nu trebuie sa te faci prea comfortabil langa mine , ci doar sa iti savurezi cafeaua si biscuitele daca o sa-l primesti.
​-Cum sa nu primesc, pentru asta am venit pana la urma! a zis revoltat.
​-Pentru ce? s-a simtit uimirea din vocea mea.
​-Pentru cafea si biscuite, la ce te gandeai? se uita la mine nu privirea aia perversa.
​-Tot la asta, stai jos undeva si taci ca sa si primesti , i-am zis amuzata , dar am incercat sa fiu serioasa, cu toate ca stiam ca nu m-a crezut.
​Ne-am asezat amandoi pe canapea si sorbeam usor din cana , in timp ce furam biscuitii unul cate unul. Era mult prea liniste. De parca asteptam ceva anume. Si nu se mai intampla nimic. Insa s-a intamplat. Am reusit sa terminam biscutii. Si apoi ne-am aruncat amandoi priviri urate unul altuia.
​-De ce i-ai mancat pe toti ?i-am zis nervoasa.
​-Vrei sa zici ca tu nu ai mancat si am mancat singur ?
​- Nu am zis asta , dar puteai sa mananci mai putini sau sa iei mai multi ? i-am zis si mi-am mutat privirea in cana , mai aveam jumatate de cana cu cafea si nu mai aveam ce sa mananc.
​-De unde sa stiu ca cel mai mare pachet o sa tina asa putin!!, mi-a zis usor iritat, dar am inceput sa rad si i-a trecut supararea dar se uita foarte confuz la mine.
​-De ce razi acum de mina?
​-Nu rad de tine, rad de noi , am inceput sa ne certam de la niste biscuit ca inainte, i-am zis si am zambit nostalgic si apoi m-am ridicat alene de langa el.
​Am preferat sa ma bucur de privelistea orasului plini de luminii in continuare chiar daca peste putin timp avea sa inceapa sa se ridice usor soarele si sa inceapa o noua zi in acest furnicar frumos. Fiecare om , chiar si el , o sa plece undeva, la munca, acasa sau doar la o cafenea, insa eu voi ramane singura in acest apartament si voi privi de aici de sus cum totul se misca. Eu stau. Nu mai fug. Nu azi. Azi rememorez. Azi dorm. Si azi privesc.
​Acum m-am obisnuit sa raman singura , nu ma mai plang ,am si eu treaba mea , munca mea, nu ii mai simt dorul nici lui si nici altuia. M-am obisnut, dar undeva in sufletul meu mi-as dori sa fie ceva constant, s ail vad mereu sau sa nu-l mai vad niciodata. Atat de mult timp a trecut de cand nu am mai ajuns amandoi in aceaisi incapere , sa impartim acelasi aer si totusi suntem aceiasi copii apparent inofensivi si inocenti, ce se cearta de la biscuiti. Cred ca de asta nici nu l-am mintit vreodata , nu am avut de ce, cu el uitam de orice altceva, nu aveam cum sa ma mai gandesc la altcineva ca sa fiu nevoita sa imi amintesc ceva ce nu trebuia sa stie. Si poate chiar nu e el cel mai stralucit om din lume si poate nu e pentru mine , dar aveam acest  mare avantaj cand eram cu el, uitam de orice problema. Insa problemele prea importante nu puteau fi uitate si nu puteam nici sa i le spun atunci, pentru ca noi voiam mult prea multe de la noi , prea repede. El voia , iar eu eram trasa intr-un vartej de intamplari , decizii si planuri. Eram pierduta si confuza. Nu stiam ce vreau sa fac, cu cine, unde , de ce. Nu mai intelegeam nimic la un moment dat. Si ceea ce ma surprinde este ca intr-un fel miraculos inca este la fel intre noi, acea sclipire , ce inca nu s-a stins, dar care o sa se stinga cu timpul stiu.
​S-a apropiat de mine incet, ii auzeam pasi pe parchet. Parfumul lui deja nu mai avea niciun effect asupra simturilor mele, facea parte din atmosfera acum. Si-a lasa o mana calda pe talia mea. Nu stiam daca ar trebui sa-i spun sa isi tina mana departe sau nu. Am ales sa nu. M-am intors spre el si ii puteam vedea trasaturile in lumina slaba ce patrundea prin geam. Era la fel. In mintea mea paream la fel de nepotriviti. El elegant, eu mereu comoda. El plin de incredere, eu lipsita de energie de cele mai multe ori. Si totusi asemanrile ni s-au pus in fata de foarte multe ori , dar noi nu am reusit nimic si acum ne invarteam im acelasi cerc.
​-La ce te gandesti? , mi-a zis dintr-odata.
​-La faptul ca noi mereu am fugit unul de altul , am fost un risc unul pentru altul si in acelasi timp ne tot apropiem , pentru ca exista ceva , ceva ce nu stim ce, dar e ceva ce nu ne lasa sa traim in liniste, poate, i-am raspuns calma , fara nicio expresie.
​-Stii ca probabil vom mai fugi o perioada nu ? Si o sa mai intalnim oamenii pe care o sa-i incurcam si apoi o sa ne vedem din nou si dupa o sa mai fugim putin, intr-o zi ,sper, poate, o sa realizam ca am tot fugit de geaba pentru ca mereu ne intorceam de unde am plecat, pentru ca vrem sau nu..., parea ca ii pot citi extenuarea in legatura cu aceasta fuga si parea ca o facea din obligatie.
​-Si totusi noi fugim singuri, voluntar , stii nu ?
​-Da stiu , dar niciodata nu putem spune ca nu apare ceva, un motiv, o cearta, orice si parca e un impuls...
​-Da , asa e , poate...si poate e mai bine asa. Ar trebui sa invatam ceva sau poate, ar trebui doar sa mai crestem, i-am zis si m-am intors spre el. Era obosit si in acelasi timp avea acea expresie calma, nu se incrunta deloc. Era placut sa-l privesc din nou asa.
​Si-a dus si cealalta mana pe talia mea. M-am lasat pe el incet de parca puteam sa-l sparg. Parca de fiecare data cand ne revedeam ne apreciam mai mult. Stiam ca nu o sa dureze. Totul era trecator. Putea dura o secunda sau ore, dar nimic mai mult. Priveam luminile orasului si in acelasi timp ma uitam la cele cateva masini ce inca mai alergau nebune pe asfalt. Nu stiam cat este ceasul. Nici nu voiam sa stiu. Urma o noua zi. Un nou inceput pana data viitoare. Soarele parea ca este nerabdator si noi ramaneam din nou sfasiati. Niciodata nu se schimba nimic.
​M-am intors spre el si m-am uitat fix in ochii lui. Ma privea intens. Fara subinteles. Parea ca am trecut si de perioada aia in care saream unul pe altul. Ne doream sa ne simtim , nu sa ne vedem. Acum , ne priveam direct in suflet daca se putea. Nu aveam ce sa ne mai spunem. De fiecare data spuneam tot. Nu aveam de ce sa ne mai repetam, oricum se putea vedea in sclipirile din ochii nostri ce simtim, ce ne dorim si ce nu am putea exprima in cuvinte. Am intins mana spre obrazul lui. La fel de fin si cald. A zambit usor si si-a incretit nasul. Mi-am retras mana si am pasit pe langa el. M-am indepartat in liniste. Nu s-a miscat. Am mers sa strang canile si am putut sa vad in trecere cum se uita prin geam, prin cladiri , se gandeam mult mai departe decat aar fi vrut. Se incruntase usor. A stat cu mainile in buzunar, incruntat , dar cu spatele drept, in dreptul geamul, exact unde il lasasem , pana am strans si am spalat canile. Nu stiu ce era asa important, dar nici nu voiam sa mai stiu. De data asta nu voiam sa ma mai implic asa de tare, pentru ca se simte diferit atunci cand ne indepartam.
​M-am apropiat de el. L-am prins incet de umeri si mi-am lasat mainile sa cada pe pieptul lui. Asteptam sa ma observe. Si dintr-odata , dupa cateva clipe, l-am auzit , usor ragusit si serios:
​-Da? , se simtea surprinderea si mirarea in glasul lui.
​-Vrei sa dormi putin sau ce vrei sa mai faci ?, eram blanda ,pentru ca eram mult prea extenuate pentru orice.
​-Tu vrei sa dormi ? Daca vrei pot sa plec sa stii...
​-Poti sa ramai si sa mai vorbim sau...de asta te-am intrebat ce vrei sa faci , i-am zis in timp ce m-am desprins de el si el s-a intors cu fata spre mine. Aveam un peisaj asa frumos, puteam sa vad rasaritul in spatele lui , iar el primea o aura diferita in acea lumina, m-ar fi fermecat daca era cu adevarat un strain.
​-Eu parca nu vreau nimic, dar as mai ramane daca vrei si tu , mi-a zis in timp ce mi-a atins usor obrazul. Mana lui calda mi-a trezit amintiri, ce au disparut la fel de brusc pe cat au aparut, in momentul in care caldura a disparut.
​-Poti ramane, dar zi daca vrei sa ramanem aici sau dincolo ?
​-Putem ramane aici ca sa nu zici ca nu o sa dormi dupa, mi-a zis si i-am vazut zambetul cuceritor, cum zice el, dar nu mai are efect.
​-Daca adorm , adorm oriunde, i-am zis razand.
​Ne-am asezat pe canapea, chiar obositi. Am luat patura , ce parea ca ne astepta de mult pe spatar. Initial fiecare acaparase un colt de canapea , la o distanta considerabila. Era bine ca patura era mare. Insa incetul cu incetul ne-am apropiat timizi, de parca nu ne cunosteam si am ajuns sa ma bucur de ritmul inimii lui. Se juca in parul meu. Linistea domina intre noi. Daca as fi putut citi ganduri , nici nu as fi avut timp la cat de multe zburau in acel moment. Fiecare se gandea la ceva, dar eram unul langa altul. Ne simteam unul pe altul si parea suficient.
​Am adormit in bratele lui. I-am auzit respiratia regulate pana am adormit, stiam ca si el doarme. Nu am simtit nimic. Nu am mai avut un somn asa linistit de mult timp. Dar am simtit cand s-a ridicat de langa mine. Nu am vrut sa ma trezesc , nu aveam de ce. Stia unde este usa, nu aveam cu ce sa-l ajut. Daca pleca , pleca. Daca nu, nu. Mereu e decizia lui. Am dormit incontinuare. Am si visat cum am primit o briosa foarte mare plina cu ciocolata alba si speram sa gasesc una si cand ma trezesc sau sa imi cumpar una. Dar in vis arata mereu totul mai bine. Si asa era si briosa mea gigantica.