Piaffe la unison

Primul capitol

Pășind ușor printre pietrele funerare, fata își îndreaptă privirea spre una aflată chiar lângă zidul imens de cărămidă, îmbătrânit de vreme. Ochii ei verzi-albăstrui se umeziră, iar, ușor, o lacrimă cristalină se prelinse pe obrazul ei trandafiriu. Trase aer în piept, și puse jos, lângă cruce, o lumânare și câteva flori: margarete, trandafiri și gladiole. Se așeză în genunchi și lăsă privirea să cadă asupra numelui inscripționat cu litere aurite: Jack Bouveaux. Ce nume frumos. Stătu așa, cu privirea plecată, reflectând asupra amintirilor vechi, care se îngrămădeau la ușa minții ei, însă vag îi mai vedea chipul. Un om minunat, cu privirea caldă și o expresie veselă, care putea fi ușor citită de pe chipul său. Încă o lacrimă se prelinse pe fața sa, apoi peste buze și o lăsă să cadă pe pământul rece. Încă o amintire îi aruncă gândurile în borcanul cu uitare. Parcă era așa real. O putea vedea în fața ochilor, o putea auzi, simți. Un soare cald, o zi aparent obișnuită. Dar apoi totul se schimbă. O mașină, apoi doctori, spitalul vechi. Ochii i se înroșiră, iar verdele acela de smarald se făcu de jad. Se ridică în picioare, mai trecut odată mâna peste literele șterse și întoarse spatele mormântului.

***

Clopoțelul anunță încheierea anului școlar. Bucurie genrală. Chiote. Țipete. Declarații de dragoste de mult așteptate.

Nu și în cazul unei tinere cu ochii verzi-albăstrui și păr negru ca tăciunele. Ea își puse geanta pe umăr și fără nici un cuvânt părăsi clasa, apoi școala, însă când dorea să pășească în afara curții, auzi o voce strigând-o. Se întoarse și căută cu privirea, prin mulțimea de copii, persoana care îi rostise numele. Văzu sub arțarul cel bătrân o fată brunetă și un băiat blond care îi făceau semn să se apropie.

Dându-și ochii peste cap, Lucella se îndreptă spre arborele imens. Dori să spună ceva, dar fata i-o luă înainte:

- Lucella, dragă, ce ai de gând să faci astăzi?

- De ce întrebi? răspunse fata fără nici o expresie pe față.

- Răspunde la întrebare, interveni băiatul blond.

- Nu te mai băga, Will, e discuția noastră, zise fata.

- Uite, Margie, nu am chef de nici o ceartă acum, bine? spuse Lucella sictirită. Altă dată.

Și cu asta întoarse spatele și plecă. Ieși pe poarta mare a liceului și o luă pe drumul pe care mergea de obicei. Dintr-o dată se trezi cu două persoane lângă ea. Se opri și zise:

- V-am spus că nu vreau să vorbesc despre nimic.

Fără să mai aștepte răspunsul, urcă în mașina mamei, care tocmai ce oprise lângă trotuar. Stătu tăcută tot drumul. Răspundea doar cu gesturi din cap întrebărilor mamei ei, sau ridica din umeri când constata că întrebarea este una banală.

Nu se mai simțise așa ciudat de mult timp. Avea un fel de neliniște așezată pe suflet, o neliniște care se putea citi cu greu în ochii ei, care rămăseseră neschimbați de câteva zile.

Se uita pe geamul fumuriu al mașinii, privea cum treceau pe lângă clădirile vechi, apoi pe lângă gară și prin dreptul unor magazine foarte bine cotate din centrul orașului.

- Lucella, ești bine? întrebă mama sa, trezind-o din starea de visare în care se afla.

- Poftim? Eu? A, da, sunt foarte bine... răspunse fata, parcă deranjată de întrebare.

Se făcu iar liniște. Probabil mama îi înțelese starea fiicei ei, ceea ce Lucella nu reușea să facă. Pur și simplu nu înțelegea ce are. Sau, cel puțin nu voia să recunoască, pentru că erau gânduri dure ce circularu mereu prin mintea ei.