ADAM.

Mocirlă; Capitolul treisprezece.

Lumea se oprise în jurul meu și nu mai vedem nimic din ce se petrece, eram lipsită de simțuri în lipsa lui Adam. Pășeam alert spre pavilionul lui Matthias auzind doar voci distante, râsete seci și pașii unor oameni care treceau pe lângă mine și se izbeau accidental cu umărul de mine.

Am ajuns în cele din urmă și am răsuflat profund încercând să-mi restabilesc ritmul respirației, bat zdravăn în ușă și îl privesc pe Matthias cu niște ochi disperați din pragul ușii.

- Trebuie să mă ajuți.

Articulez printre gâfâielile respirației mele grăbite.

- Ce ți s-a mai întâmplat?

Mă furișează precaut în cameră intuind în stânga și-n dreapta înainte să închidă ușa.

- Adam e foarte rănit și m-am dus la director să-i sesizez problema.

Mă opresc pentru a respira și îmi reiau propoziția așezându-mă pe marginea patului.

- Și ți-au spus să completezi o cerere, nu?

Comentează satisfăcător și se trântește pe pat având un zâmbet frustrat pe buze.

- Ei știu foarte bine ce se întâmplă în acest penitenciar, Artemis.

Își duce o mână sub cap și mă privește sfidător.

- Îmi spui că nu o să se sesizeze nimeni să-l ajute pe Adam?

Își plimbă privirea în jur evitând un contact vizual și într-un final aprobă pozitiv din cap.

- Cain mi-a propus ceva.

Spun după ce câteva minute ne-am privit în tăcere de parcă nu aveam suficient curaj să mai articulăm vreun cuvânt.

- Ce anume?

Tresaltă din gânduri și se ridică pe coate în timp ce sprâncenele lui se ridică pe frunte.

- Mi-a propus să mă ofer lui în schimbul lui Adam.

Încerc să înlătur vocea de plâns care mă copleșește și privesc rușinată în jos.

- Așteptabil.

Își încleștează pumnii în timp ce expresia lui e plină de dezgust, îi atârnă cuvintele pe vârful limbii, dar el le murmură cât pentru sine în el.

- Ce vei face? o să accepți să te înjoșești ca să-l salvezi?

Modul în care a spus-o mă lovește aspru în orgoliu și eu îmi ridic temătoare privirea spre el.

Încuviințez din cap și eliberez lacrimile ce se adunaseră în colțurile ochilor grămadă, au început să curgă și să-mi atârne de marginea bărbiei. Clipește nedumerit iar mai apoi își duce o mână-n cap exasperat, cuvintele lui erau epuizate și probabil de aceea a lăsat tăcerea să plutească deasupra noastră.

- Ai grijă.

Glasul lui sună mai mult ca un suspin și privirea lui rămâne ațintită-n spatele meu până ce ies din pavilion.

Mă îndreptam spre pavilionul lui Cain începând să aud cuvintele tatei cum se plimbau pe lângă timpanele mele, vocea lui răgușită și timbrul gros, accentul său, se întruchipaseră într-un glas uman care îmi vorbea.

"- Tu trebuie să fii înțeleaptă, tu porți pe obraz constelații și în inima ta se învârte tot universul, tu ești furtuna, pulberea iernii și florile de iasomie ale primăverii,
în ochii tăi se vede soarele cum răsare și porți mirosul mării,
tu ești rădăcina propriei inimi‭, ‬mulți ar vrea să fie ca tine, să aibe destinul împletit cu flori de cireși, amintește-ți; trebuie să fii puternică, tu ești schimbarea și în tine oamenii o să vadă salvarea, tu o să aperi, o să iubești,
n-o să te asemeni cu nimeni fiindcă tu ești făcută din amurgul lunii. " citat propriu.