Călătoarea: Dincolo de Amaris

Capitolul 7

*Din perspectiva Anteei*

Imi strang pumnii enervata, privind peretele din fata mea. Un barbat si cateva femei din jurul lui ma privesc cu nerusinare si soptesc ceva intre ei. Continui sa mananc de parca nimic nu s-a intamplat, desi fierbeam de furie in interiorul meu. Ce naiba? Lerna e Calator, dar pe el nu il barfeste nimeni! Oare daca o sa incep sa tip si sa ma arunc pe podea nu o sa ma mai priveasca nimeni asa? O sa fiu exact ca ei.

- Esti fiica lui Lerna? ma intreaba deodata una dintre femei.

- Lerna e mai mic decat mine cu doi ani. zic eu incruntata.

- Ba nu! Lerna e zeul acestui munte si e la fel de batran ca dansul! striga ea.

Oftez silentios si imi dau o palma peste fata, aproape incepand sa suspin. Ma ridic de pe scaunul pe care stateam si merg rapid spre iesirea din bucatarie. Toate persoanele din incapere isi intorc capul spre mine. Imi dau ochii peste cap si ies de acolo. Ma indrept spre camera mea, dar sunt oprita de Lerna care apare in fata mea.

- Hei. De ce nu mananci? ma intreaba Calatorul.

- Nu mai suport. M-am saturat de Telia si de toti nebunii de aici. zic eu enervata.

- Te obisnuiesti dupa un timp. spune el.

- Eu nu o sa ma obisnuiesc si stii de ce? Pentru ca plec! ma rastesc eu.

Il ocolesc pe Lerna, insa baiatul ma apuca de brat, vrand sa ma opreasca. Ma smucesc din stransoarea lui si imi continui drumul.

- Nu ai unde sa pleci! striga Lerna, alergand dupa mine.

- O sa ma duc si in Amaris daca va fi necesar! strig eu.

- Dar..Dar...

- Nu ma intereseaza. il intrerup eu.

Un barbat il striga deodata pe Lerna, zicand ca e o urgenta. Baiatul ofteaza stresat si ma priveste fix.

- Ramai in camera ta. O sa vin in cinci minute. spune el.

Pufnesc ironica, iar Lerna il urmeaza pe barbat in bucatarie. Merg apasat prin holurile intunecate pana ajung in fata usii cunoscute. Intru in incaperea micuta si iau un ghiozdan de langa pat. Ma asez pe vine in fata unui dulapior si iau de acolo putinele haine pe care le am. Le indes in ghiozdanul pe care l-am luat de la Lerna zilele trecute. Paltonul era deja pe mine, nu renuntam atat de usor la el, asa ca nu am pierdut timp ca sa il imbrac. Stiam deja ca toate armele sunt cu mine. Imi prind rapid parul intr-un coc dezordonat ca sa nu ma deranjeze si arunc ghiozdanul pe un umar. Ma grabesc sa ies din pestera asta nenorocita pentru ca nu am nici un chef sa il infrunt pe Lerna si rugamintile lui. Nu vreau sa ajung sa il lovesc ca sa scap de el, baiatul nu mi-a facut nimic. Cine stie unde eram acum daca nu ma salvase Lerna.

Spre surprinderea mea, in mai putin de zece minute eram deja la baza muntelui. Pesterile abia se vedeau cand eram atat de jos, dar ar trebui sa ma bucur de asta. Oricum nu le suportam. Iau o gura mare de aer si imi strang mainile la piept, apoi incep sa merg in fata. Din cate stiu, ar trebui sa ma indrept spre Amaris. Nu am unde sa ma duc decat acolo. Probabil e o decizie mai proasta decat decizia de a merge prin padure singura cand afara e aproape noapte. Ma rog, asa nu ma va vedea nimeni. Poate doar animalele salbatice... Oricum am calatorit prin padure cand aveam zece ani si nu am patit nimic. Acum am douazeci de ani. Da, sigur nu voi pati nimic..

Dar poate animalele nu m-au atacat atunci pentru ca eram mica si slaba. Acum sigur nu sunt mica...

Ah, la naiba, de ce ma sperii pe mine insumi?!

Imi continui drumul, incercand sa nu fac zgomot. Ultimele raze de soare treceau printre crengile goale ale copacilor. Atmosfera era sumbra si infricosatoare. Poate ar fi trebuit sa raman in Telia. Nu, ce tot gandesc? Locul ala blestemat nu e pentru mine. Stiu ca par cate odata nebuna, insa oamenii aia chiar au probleme serioase.

Tresar cand aud deodata o creanga rupandu-se in spatele meu. Ma ascund repede dupa un copac si imi scot pistolul. Imi intorc capul, insa nu vad pe nimeni acolo. Ma incrunt, incercand sa ascund faptul ca imi e frica. Imi ridic mana si tintesc un copac din dreapta mea ca sa sperii pe oricine era acolo. Copacul cade la pamant dupa un scartait jalnic.

- Cine-i acolo? striga brusc cineva.

Sar de dupa copac si indrept pistolul spre posesorul vocii. Un baiat cu siguranta mai mare decat mine, cu parul si ochii de aceeasi culoare, are si el un pistol indreptat spre mine. Baiatul isi mareste ochii cand ma vede. Imi mijesc ochii spre el.

- Doamne, credeam ca esti un om pierdut. murmura el.

Pistolul baiatului imi atrage atentia. E gri, straluceste in bataia soarelui si are o piatra pretioasa rosie in varf. E exact ca pistolul meu. Baiatul pare si el sa observe asta. Singura persoana care avea un pistol identic cu al meu e Camber.

- De unde ai pistolul? intreb eu, degetele mainilor tremurandu-mi.

- Umm... De la un prieten. raspunde el.

- Cum il cheama? insist eu.

- Nu stiu cine esti...

- Raspunde-mi! strig eu.

- Il cheama Camber.