Povestea tocilarei

10

-Vie cred? Am avut noroc că am scăpat.

ALICE POV

În jurul meu este totul întunecat. Nu puteam să văd la mai mult de un metru distanță. Văzând că nu mai apare nimeni, încep să mă panichez și verific dacă am pistolul la mine. Din păcate, nu era. Speriată, încep să strig după ajutor.

- Heeeeey!!! Mă aude cineva??? Este cineva aici??? 

- Scumpo, nu mai țipa. Prietenii tăi nu au cum să te audă, spune  o voce familiară din spatele meu.

- Mama? spun întorcându-mă spre sursa vocii.

- Da iubita mea. Ești așa de mare acum. Frumoasă și puternică. Erai așa mică când am plecat. Dar erai deșteaptă și știai să conduci, spune mama.

- Chiar tu ești, spun și o iau în brațe, cu lacrimi în ochi. Mi-a fost așa dor de tine. De când ai murit lucrurile nu au mai fost la fel... Tata nu prea mai dă pe acasă... James stă cu bădărani la liceu, iar Mike... a devenit un bădăran, mamă. Se pura oribil cu mine deoarece făceam pe tocilara. Dar el nici nu mă știa înainte să devin o tocilară. Iar acum se poartă așa drăguț cu mine încât nu știu ce să mai cred.

- Scumpa mea, trebuie să faci ce simți. Toți băieții sunt bădărani. Așa era și tatăl tău. Dar ar trebui să-i arăți lui Mike că nu te lași așa ușor. 

- Asta fac mereu. Nu îl las să se joace cu mine cum vrea el. Dar eu îl plac mama. Și nu știu ce ar trebui să fac.

- În cazul ăsta fă ce-ți spune inima. Dar acum trebuie să te gândești la altceva. În momentul ăsta, tu ești blocată între două lumi. Practic ești într-un fel de purgatoriu. În lumea reală ești în comă. Aici, un minut este o oră în lumea reală. 

- Și cum mă pot întoarce?

- Trebuie să-ți dorești cu adevărat să te întorci.Dacă tu simți că nu ști unde aparții, nu te vei putea întoarce. Trebuie să fii sinceră cu tine, spune mama și dispare

- Bun, concentrează-te. Fii sinceră. Fii sinceră... Vreau să mă întorc? Da. Voi fii nesimțită și îi las să aștepte? Cu siguranță. Cred că două zile sunt suficiente. Ar însemna două luni. Perfect.

Cele două zile au trecut repede. a mai apărut și mama în peisaj și am mai vorbit. Acum este momentul să plec...

- O să-mi lipsești mama. Mi-au plăcut zilele astea în care am vorbit și am fost aici, cu tine. 

- Mi-ar plăcea să vin și eu. Să fim din nou o familie. Dar nu e posibil. Acum este momentul să pleci. Ai grijă de tine și fratele tău. Și să nu te mai prind aici curând.  este clar, domnișoară? spune mama încercând să fie serioasă și să nu plângă.

- Te iubesc, mama.

- Și eu te iubesc, aud înainte ca totul să dispară și să mă trezesc într-un salon din spitalul mafiei. Lacrimile își fac simțită prezența pe fața mea gândindu-mă la mama. După câteva minute în care am încercat să mă liniștesc, Christian, doctorul mafiei, intră în salon cu o față pleoștită. Când mă vede trează, un zâmbet îi apare pe față.

- Șefa. Nu pot să cred. Este un miracol. Nu îmi vine să cred. Cum te simți? Mă întreabă el fericit

- Bine... Cred. Vie. Cât... cât am fost în comă? îl întreb știind deja răspunsul.

- Două luni...

- CÂT?? Vreau un raport complet a tot ce s-a întâmplat în aceste două luni, spun serioasă.