Urmări şi consecinţe

Capitolul 7

Trecuse peste trei luni de când plecasem din acea casă, de când aflasem vestea că în mine creştea un suflet, de când simţeam cum mă uscam ca un peşte pe uscat. Iar lucrurile nu păreau să se îmbunătăţească; mă simţeam din ce în ce mai rău.

Nu aveam niciodată poftă de mâncare, iar când mâncam, mi se întorceau maţele pe dos. Nu puteam bea decât suc de portocale sau apă cu zahăr. Puteam să mai mănânc, din când în când, un măr sau o banană, dar organismul meu nu voia să primească şi altceva. Aveam, însă, mereu o sete arzătoare în gât şi mă durea spatele îngrozitor.

Însă, în ciuda acestor lucruri, ajunsesem să-mi iubesc copilul ca ochii din cap. Nu mai conta cum fusese conceput, cine era tatăl lui sau cât de mult sufeream din cauză că era cam mofturos. Învăţasem să-l iubesc aşa cum era, cu bune şi rele, şi să mă bucur că eu eram mama lui şi nu altcineva. Deşi cu mult timp în urmă îl voiam mort, acum doar gândul ăsta îmi provoca dureri de inimă şi-mi venea să mă bat cu propriile mâini. Cum putusem eu gândi aşa ceva?

După acea discuţie cu mama, ajutorul meu necondiţionat, am acceptat că eram însărcinată şi că nu aveam ce face ca să reglez asta (oricum, dacă aş fi avortat, tot exilată aş fi fost, pentru că legile erau foarte stricte în privinţa avorturilor; nu ştiu dacă din cauză că ţineau prea mult la viaţa fiinţelor ce luau formă în organismul femeilor sau doar pentru perpetuarea speciei). Şi, astfel, am ajuns să îi mulţumesc mamei de fiecare dată când mă gândeam la copilul meu, acel mic suflet ce creştea tot mai mare în mine.

Pot spune că din primele săptămâni i-am auzit pulsul şi la doar două luni l-am simţit prima oară mişcând. Ştiu, pare ciudat, dar se părea că puii de vampir creşteau puţin mai repede sau, mai bine zis, se dezvoltau mai repede, pentru că tot nouă luni stăteau în pântece – cel puţin asta auzisem şi eu de la alţii, care auzise de la alţii şi tot aşa.

Am uitat să spun că încă nu mă exilase; se rugase tata să mă mai lase, până aveam să-mi revin – fiind în acel moment într-o stare jalnică – sau, dacă nu era de acord, avea să plece şi el cu mine. Normal că Împaratul nu l-a lăsat, aşa că eu eram încă în ţara mea şi nu pe vreo insulă plină de alţi exilaţi.

O durere în stomac se stârnise subit, scoţându-mă cu forţa din gânduri.

-Au, m-am plâns când începuse să se intensifice.

-Anya, eşti bine?

Eram în camera mea, în pat. Cred că nu mă mai ridicasem de-acolo de zile bune, nu mă lăsau durerile.

-Stomacul, reuşisem să-i spun mamei, care avea mereu un pahar cu apă dulce lângă ea.

-Uite, bea, mi-l întinse şi eu îl dădusem pe gât deodată. Era puţin mai bine, dar tot mă durea.

Am icnit.

Mama se agita pe lângă mine, simţindu-se neputincioasă, tamponându-mi tot timpul fruntea transpirată. Tata era mai tot timpul pe la Împărat, încercând să facă tot ce putea pentru mine. Era atât de bun cu mine, deşi eu îl dezamăgisem. Şi mama la fel, era aşa de dulce, încât îmi venea să plâng şi să-i cer scuze de fiecare dată când o vedeam. Nu ştiu de ce, dar eu mă simţeam cea vinovată.

-Of, nu ştiu ce să-ţi mai fac, spuse mama dezamăgită. Cred că trebuia să cerem nişte sfaturi de la rasa bărbatului ăluia, să ştim ce te-ar putea face să te simţi mai bine.

M-am strâmbat. Nu mă mai gândisem de mult timp la el şi nici nu aveam de gând. Nici nu voiam să aud de ceea ce mama tocmai spusese. Nu voiam să ştiu nimic de el, de vampiri, chiar dacă aveam să dau naştere unuia dintre ei.