Urmări şi consecinţe

Capitolul 14

-Anya, mă îmbrăţişase Cara cu putere.

-Ca... ra...

-Hei, fi atentă! o avertizase Lucas. Ai de gând s-o sugrumi? îi dăduse mâinile deoparte de pe gâtul meu, putând şi eu să respir.

-Tu chiar mă omori cu zile, mi-am anunţat prietena gâfâind. Nu e nevoie să strângi atât de tare, să ştii!

-Dar ce-am făcut? făcuse Cara o faţă de nevinovată.

-O omori, răspunse Narcise în locul meu. Uneori nu te abţii, scumpa mea Cara, îi puse o mână după gât şi surâse la prietena noastră.

-Corect! decretă şi Lucas, trăgându-mă lângă el şi analizându-mă cu atenţie. Slavă cerului că eşti întreagă, spuse serios în timp ce tot se uita la gâtul meu, pipăindu-l pe ici, pe colo.

-Încetează, mă gâdili, i-am dat peste mână şi am făcut doi paşi în urmă. Iar tu, prietena mea – m-am uitat la Cara cu o privire criminală – încetează să-mi mai arăţi cu o aşa putere iubirea ta. Chiar vreau să prind ziua în care să-mi ţin copilul în braţe.

Cara se uita cu ochi de căţeluşi la mine şi făcuse botic. Doamne, cât de infantilă putea fi!

-Dar ce-am făcut? repatase întrebarea simţindu-se rănită de cuvintele noastre.

-O omori, strigase în acelaşi timp Lucas şi Narcise, puţin exasperaţi.

Era chiar comică situaţia şi aş fi râs pe burtă dacă nu aş fi fost în situaţia în care eram. Stăteam în camera de zi, cu prietenele mele şi Lucas. Mama era pe undeva prin bucătărie – probabil îşi căuta de lucru pentru a nu începe să plângă – iar tata era afară şi vorbea cu cel care avea să mâne caii trăsurii.

Da, era ziua în care trebuia să plec în ţara lui Lucas. Ziua de care mă temeam cel mai mult, pentru că nu ştiam ce mă putea aştepta dincolo. Aveam o anumită teamă ce-mi măcina sufletul, dar am încercat s-o ţin ascunsă mai tot timpul, zâmbind şi părând veselă. Dar eu nu eram aşa, nu mă bucuram din inimă că plecam. Nu mă lăsau amintirile care mă legau de ţara mea, clipele în care am râs şi-am plâns împreună cu prietenele mele, momentele în care mă scufundam în linişte şi pluteam în visare.

Am simţit deodată două mâini împrejurul meu, care m-au scos din meditaţie. Am dat puţin din ochi, pentru a mă trezi de tot.

-Cât de dor îmi va fi de tine, scumpa mea, spuse mama pe o voce tremurată.

Oh, speram că nu avea de gând să plângă, pentru că eu nu m-aş fi putut abţine dacă aş fi văzut-o pe ea.

Şi, din fericire, nu a plâns. Şi-a tras nasul şi s-a depărtat de mine, păstrându-şi totuşi mâinile lipite de corpul meu.

-Fetiţa mea ce acum e femeie, spuse mama cu o voce joasă, ce-mi dădea impresia că vorbea mai mult pentru ea sau dăduse glas unui gând fără să realizeze că o făcuse. Sunt mândră de tine, îmi surâse şi mă îmbrăţişase iar.

-Mulţumesc, mamă, i-am răspuns la îmbrăţişare, simţind cum lacrimile îmi înţepau ochii. Am dat rapid din gene, pentru a şterge orice tendinţă de-a lor de a cădea şi m-am depărtat.

În spatele tuturor, l-am văzut şi pe tata intrând în casă. I-am dat drumul mamei de tot şi m-am dus la el cu paşi rapizi. L-am luat prin surprindere cu îmbrăţişarea mea – am simţit asta fiindcă fusese rigid când îl atinsesem – dar, imediat ce realizase ce se întâmpla, mi-a răspuns. Îmi iubeam tatăl la fel de mult ca şi mama. Amândoi fusese modelele mele de viaţă, atât în viaţa de cuplu, cât şi ca părinţi. Când fusesem mai mică chiar speram să am şi eu o viaţă ca a lor şi să pot preţui ceea ce voi avea lângă mine.