Make me | 2

Capitolul 112

Îmi strâng degetele într-un pumn, inspirând zdravăn înainte să bat la ușa din fața ochilor mei. Nu știu de ce sunt atât de emoționată că îl vizitez pe tata...până la urmă, e doar tata.

Sper ca lucrurile să meargă bine și pentru Lucas și că mama nu o să se supere că nu-l însoțesc. Va înțelege ea. Sper.

Într-un final, bat la ușă, așteptând cu un nod în gât ca tata să îmi deschidă ușa și să mă primească înăuntru.

"Bună, scumpa mea! Haide, intră. Simte-te ca acasă..." Mă întâmpină.

Ezit să fac vreo mișcare preț de câteva clipe. Nu intenționat, ci pentru că imaginea tatălui meu m-a făcut să fiu prea concentrată asupra lui, să analizez prea mult. Într-adevăr, Lucas avea dreptate, arată diferit. Frizura sa nu mai este aranjată ca de obicei, și nici barba. Sunt mult prea neîngrijite pentru o persoană care are stima de sine a tatălui meu. Ochii lui par obosiți, poate din cauza pungilor umflate de sub ei, iar ridurile de pe frunte și tâmple sunt mai pronunțate ca niciodată. Poartă un tricou gri obișnuit, și nu știu de ce, dar pare că și-a pierdut prestația de drept, de parcă ar duce...o povară reală pe umeri. Cu siguranță ceva se petrece cu el și am de gând să aflu.

"Bună, tată." Am intrat înăuntru, cuprinzându-l într-o îmbrățișare.

Apartamentul în care locuiește este destul de luxos, dar foarte dezordonat și neîngrijit. Tata îmi observă privirea pe care o dau prin apartamentul lui, așa că se scuză imediat.

"Îmi cer scuze pentru dezordine, nu prea am timp de făcut curățenie și cum sunt singur majoritatea timpului nu simt că ar fi o obligație să păstrez ordinea strictă pe aici."

"E în regulă, să știi, o să te ajut mai târziu să punem locul ăsta în ordine. Nu pot să le las așa." Îi spun. Faptul că stau în dezordine îmi provoacă mari surse de stres.

"De fapt, eram absolut convins că o să spui asta." Surâde, conducându-mă spre living. Aici nu e atât de mare dezordinea precum în celelalte părți, ceea ce e bine. Televizorul merge, derulând un documentar în medicină, iar pe masă e o sticlă de Whiskey pe un sfert goală.

"Deci? Ce mai faci? Cum o mai duci?" Încep eu conversația, făcând contact vizual cu el.

"Sunt...bine. Mă descurc, Mia, trebuie să o fac. Tu cum ești? Toate lucrurile sunt bune?" Aprob din cap, încercând să îl citesc ca să îmi dau seama cât de sincer este. Își ferește privirea, de parcă ar ști, confirmându-mi că îmi ascunde ceva.

"Fii sincer cu mine, căci nu am venit aici ca să ne mințim unul pe altul." I-am reproșat, iar el a început să își roadă obrazul.

"În realitate sunt foarte surprins că ai venit aici. Nu am vorbit cu tine de multă vreme. O conversație care să se simtă reală, vreau să spun."

"Știu asta...tocmai de aceea am vrut să mă revanșez. Nu îmi doresc să mă îndepărtez de tine, cu toate că lucrurile sunt așa cum sunt."

"Deci nu ești supărată pe mine?"

"De aș fi supărată pe tine, tată?"

"Pentru tot ce s-a întâmplat. Pentru că lucrurile sunt așa cum sunt."

Am stat să mă gândesc puțin, dar în cele din urmă mi-am dat seama că nu sunt deloc supărată pe el pentru tot ce s-a întâmplat.

"Adevărul e că am fost supărată la început, pentru că te învinovățeam. Și pe mama, de altfel, dar pe tine cel mai mult. Dar apoi...n-am mai găsit vreun rost să fiu supărată. Sunt supărată pentru ce se petrece, pe divorț, pe toată despărțirea asta...o urăsc. Mă afectează mai mult decât ar trebui să mă afecteze. Am crezut că o să mă obișnuiesc cu ideea că voi doi sunteți divorțați, dar apoi mama apare cu noul ei...prieten, să zic așa, și cu asta chiar nu mă pot obișnui. Și nici împăca. Vreau să spun, chiar nu se mai poate face nimic? Chiar nu sunt de acord."