Oamenii fericiți citesc și beau cafea

UNU

-Mami, te rog!
-Clara, am spus nu.
-Hai, Diane. Las-o să vină cu mine.
-Colin, nu încerca să mă păcălești. Dacă vine Clara cu tine, o să întârziați și o să plecăm în vacanță cu trei zile mai târziu.
-Vino cu noi să ne supraveghezi!
-În niciun caz. Ai văzut câte mai sunt de făcut?
-Un motiv în plus să vină și Clara cu mine, tu îți vei vedea liniștită de treabă.
-Mami!
-Foarte bine, fie. Ștergeți-o! Hai! Nu vreau să vă mai văd.
Au plecat șușotind pe scară.
Am aflat că încă făceau pe bufonii în mașină în momentul în care camionul i-a lovit. Mi-am spus că au murit râzând. Mi-am spus că aș fi vrut să fiu cu ei.
Și după un an, îmi repetam în fiecare zi că aș fi preferat să mor cu ei. Dar inima mea se încăpățâna să bată. Și mă ținea în viață. Spre marea mea nenorocire.
Întinsă pe canapea, fixam cu privirea rotocoalelor de fum de țigară, când ușa de la intrare s-a deschis. Felix nu mai aștepta să-l poftesc ca să vină la mine. Își făcea apariția pur și simplu, fără să anunțe sau cam așa ceva. Venea zilnic. Ce fusese în mintea mea de-i lăsasem o dublură a cheii?
Intrarea lui m-a făcut să tresar și scrumul mi-a căzut pe pijama. Cu un suflu, l-am scuturat pe jos. Ca să nu-l văd făcând menajul cotidian, am plecat la bucătărie să-mi iau încă o doză de cofeină.
Când m-am întors, nimic nu-și schimbase locul. Scrumierele erau tot pline, ceștile goale, cutiile de mâncare comandată și sticlele erau risipite pe măsuța joasă. Felix stătea așezat, picior peste picior, și mă fixa cu privirea. Să-l văd cu aerul acela serios m-a nedumerit o fracțiune de secundă, dar ce m-a surprins cel mai mult a fost ținuta lui. De ce era în costum? Ce se întâmplase cu veșnicii blugi rupți și cu tricourile mulate?
-Unde te duci îmbrăcat așa? La o nuntă sau la o înmormântare?
-Cât e ceasul?
-Nu ăsta-i răspunsul la întrebarea mea. Puțin îmi pasă cât e ceasul. Te-ai deghizat ca să agăți vreun golden boy?
-Aș fi vrut eu. Este două după-amiază și tu trebuie să te duci să te speli și să te îmbraci. Nu poți să mergi în halul ăsta.
-Unde vrei să merg?
-Grăbește-te. Părinții tăi și cei ai lui Colin o să ne aștepte. Trebuie să fim acolo într-o oră.
Trupul mi-a fost străbătut de un fior, mâinile au început să-mi tremure, am simțit un gust amar în gură.
-Nici nu se pune problema, n-am să merg la cimitir. Înțelegi?
-Pentru ei, mi-a spus el blând. Vino să le aduci un omagiu, astăzi trebuie să vii, se împlinește un an, toată lumea te va susține.
-Nu vreau susținerea nimănui. Refuz să merg la această stupidă ceremonie comemorativă. Credeți că vreau să celebrez moartea lor?
Vocea mi-a tremurat și primele lacrimi ale zilei au început să curgă. Ca prin ceață l-am văzut pe Felix ridicându-se și apropiindu-se de mine. Brațele lui m-au cuprins și m-au strâns la piept.
-Diane, vino pentru ei, te rog.
L-am respins cu violență.
-Ți-am spus că nu, ești tâmpit? Ieși afară din casa mea! am urlat văzând că schițează un pas către mine.
Am alergat în dormitor. În pofida tremurului mâinilor, am reușit să încui de două ori. M-am prăbușit cu spatele lipit de ușă și mi-am îndoit genunchii la piept. Tăcerea care a cuprins apartamentul a fost întreruptă de oftatul lui Felix.
-Am să mai trec diseară.
-Nu vreau să te mai văd.
-Fă măcar efortul să te speli, dacă nu, te bag chiar eu sub duș.
Pașii lui s-au îndepărtat și zgomotul ușii mi-a dat de înțeles că plecase, în sfârșit.
Am rămas nemișcată, cu capul între genunchi, minute lungi, înainte să-mi cadă privirea pe pat. În patru labe, am mers cu greu spre el. M-am ridicat și m-am înfășurat în plapumă. Ca de fiecare dată când mă refugiam acolo, nasul meu a pornit în căutarea mirosului lui Colin. Dispăruse în cele din urmă, și totuși eu nu schimbasem deloc cearșafurile. Voiam să-l simt încă. Voiam să uit mirosul de spital, de moarte, care i se impregnase în piele ultima dată când mi-am ghemuit capul pe gâtul lui.
Voiam să dorm, somnul avea să mă facă să uit...

... ... ... ... ...

Cu un an înainte, când am ajuns la urgențe împreună cu Felix, m-au anunțat că era prea târziu, fiica mea murise în ambulanță. Medicii nu mi-au lăsat timp decât să vomit înainte să mă informeze că și în privința lui Colin nu era decât o chestiune de minute, poate cel mult de ore. Dacă voiam să-mi iau adio, nu trebuia să pierd timpul. Aș fi vrut să urlu, să le spun că mă mint, dar nu eram în stare. Nimerisem în plin coșmar, vroiam să cred că mă voi trezi. Dar o infirmieră ne-a condus spre locul în care se afla Colin. Fiecare cuvânt, fiecare gest din momentul în care am intrat în încăperea aceea au rămas întipărite în memoria mea. Colin stătea acolo întins pe un pat, conectat la o mulțime de aparate zgomotoase, care clipeau. Corpul lui abia se mișca, fața îi era acoperită de vânătăi. Am rămas paralizată mai multe minute în fața acelei priveliști. Felix m-a urmat și prezența lui m-a împiedicat să mă prăbușesc. Capul lui Colin s-a întors ușor spre mine, privirea lui s-a agățat de a mea. A găsit puterea să schițeze un zâmbet. Zâmbet care mi-a permis să mă apropii de el. I-am luat mâna, el a strâns-o pe-a mea.
-Ar trebui să fii cu Clara, mi-a spus cu greutate.
-Colin, Clara e...
-E în sala de operație, m-a întrerupt Felix.
Am ridicat capul spre el. I-a zâmbit lui Colin, evitându-mi privirea. Ceva îmi bâzâia în urechi, fiecare părticică din corpul meu a început să tremure, vederea mi s-a încețoșat. Am simțit mâna lui Colin strângând-o mai tare pe a mea. Îl priveam în timp ce îl asculta pe Felix dându-i vești despre Clara și spunându-i că ea va scăpa. Această minciună m-a adus brusc la realitate. Cu o voce frântă, Colin mi-a spus că nu văzuse camionul, căci el și Clara cântau în momentul acela. Nu mai eram în stare să vorbesc. M-am aplecat asupra lui, i-am trecut mâna prin păr, peste frunte. A întors din nou fața spre mine. Lacrimile mele îi făceau trăsăturile neclare, începuse deja să dispară. Mă sufocam. A ridicat mâna ca s-o pună pe obrazul meu.
-Ssst, iubita mea, mi-a spus el. Liniștește-te, l-ai auzit pe Felix, Clara va avea nevoie de tine.
N-am găsit nimic ca să scap de privirea lui plină de speranță pentru fiica noastră.
-Dar tu? am reușit să articulez.
-Ea este cea care contează, mi-a spus, ștergându-mi o lacrimă de pe obraz.
Hohotele mele s-au întețit, mi-am rezemat fața de palma lui caldă încă. Era tot acolo. Încă. M-am agățat de acest încă.
-Colin, nu vreau să te pierd, i-am șoptit.
-Nu ești cu totul singură, o ai pe Clara, iar Felix va avea grijă de voi.
Am dat din cap fără să îndrăznesc să-l privesc.
-Iubirea mea, totul va fi bine, ai să fii curajoasă pentru fiica noastră...
Vocea i s-a stins brusc, m-am speriat și am ridicat capul. Părea atât de obosit. Își folosise ultimele puteri pentru mine, ca întotdeauna. M-am lipit de el ca să-l îmbrățișez, a răspuns cu puțină viață care-i mai rămăsese. Atunci m-am lungit lângă el și l-am ajutat să-și așeze capul pe mine. Cât timp era în brațele mele, nu putea să mă părăsească. Pentru ultima oară, Colin mi-a șoptit că mă iubește, abia am avut timp să-i răspund înainte să adoarmă liniștit. Am rămas așa mai multe ore, l-am ținut lângă mine, l-am legănat, l-am îmbrățișat, am respirat pentru el. Părinții mei au încercat să mă facă să plec, am urlat. Cei ai lui Colin veniseră să-și vadă fiul, nu i-am lăsat să-l atingă. Era doar al meu. Răbdarea lui Felix m-a făcut până la urmă să cedez. Și-a luat răgazul să mă liniștească înainte să-mi aducă aminte că trebuia să-mi iau rămas-bun și de la Clara. Fiica mea fusese întotdeauna singura ființă din lume care ar fi putut sa mă despartă de Colin. Moartea nu schimbase nimic. Mâinile mi s-au relaxat și am dat drumul trupului său. Mi-am lipit buzele o ultimă oară de ale lui și am plecat.
Pe drumul spre Clara m-a învăluit ceața. Am reacționat doar în fața ușii.
-Nu, i-am spus lui Felix. Nu pot.
-Diane, trebuie să duci s-o vezi.
Fără să-mi iau ochii de la ușă, am făcut câțiva pași înapoi și după aceea am luat-o la fugă pe holurile spitalului. Am refuzat să-mi văd fiica moartă. Nu voiam să-mi amintesc decât zâmbetul ei, buclele blonde încurcate care i se învolburau în jurul feței, ochii sclipind malițios chiar în dimineața în care a plecat cu tatăl ei.