Adevărul

Capitolul 5

De la târg, Echaterin îl vedea pe Caesar ca pe o rază de soare. O lumină într-o peșteră plină cu țurțuri iar când ajungea acasă și se uita la ce are acum în jur, cu ajutorul lui, ridica ochii spre tavan apoi îi privea pe copii. Nu știa cum să adune tot în minte, tot ce se întâmplase. Acum se gândea numai la ce îi spuse Caesar la brutărie.
"Oare toate femeile simt atunci când sunt ajutate, că trebuie să dea neapărat ceva înapoi?"
Copiii se jucau liniștiți intr-o odaie, iar în cealaltă stăteau surorile.
- Soro, cred că mi-am găsit de muncă. Ceva... mai bun.
- Ce vrei să spui?
- Am primit din nou o vizită neobișnuită, în care mi-a propus să lucrez pentru o fermă. Încă nu știu exact ce voi face... dar văd ceva bun în asta!
-Nu-ți lăsa copiii în urmă  Ce îți veni? Ce ști tu despre el? V-ați întâlnit acum trei săptămâni, la un târg!

Echaterin nu spunea nimic. Cumva, știa că sora ei are dreptate. Își frământa acum gândurile, care, oricum erau zdrobite, dar încerca să adune rămășițele.
- Vrei să mergi tu, sau ce? E a nu știu câta oară când mă împiedici să fac un lucru! Ști bine în ce situație ne aflăm, mâine, poimâine poate moare și mama! Noi nu avem pe ce să punem mâna!  Cu ajutorul lui avem totuși, mâncare pentru copii. Stăm toți în casa ta și avem căldură. Ce se poate întâmpla?
- Te dă pe spate un asemenea om? De când o femeie ca tine așteaptă sprijin de la un bărbat? A fost un ajutor bine venit o singură dată! Nu ști unde mergi și ce o să faci sau când te vei întoarce! E un om necunoscut! Iar ție îți merge bine la brutărie...
Echaterin era foarte nervoasă și nu mai îndrăznea să spună nimic.

Au trecut în jur de trei zile, iar Cati acceptase. Pentru săptămâna care urma, își alesese zilele de weekend, în special vinerea. Într-o zi, după mintea ei, avea timp să se acomodeze cu locurile, ca mai apoi să se întoarcă acasă.
Parcă dintr-o dată redescoperise forțe noi, lucra mai vioi datorită extazului, a necunoscutului ce o aștepta. Era nerăbdătoare, simțea cum Caesar îi făcea viața din ce în ce mai bună cu orice îi spunea, neașteptând ceva în schimb.
Au decis să se întâlnească vineri dimineața, la intrarea în oraș.
Echaterin era îmbrăcată într-o rochie, cu ștrampi pe dedesubt, un palton gros cu puțină blană la guler și un fular pe măsură. În picioare avea ghete. Încerca să abordeze o imagine de damă elegantă.
Aștepta la marginea drumului, dimineața, în frig și ceață.

Acasă a lăsat o imagine tristă. Sora ei era furioasă, rămase cu câțiva copii în brațe, cu alții pe lângă ea, plângând. Odată ce se trezise Echaterin, oasele au început să i se miște haotic și grăbit. Dorea să plece cât mai repede și neobservată.
Nu reușise. Casa era mică și plină de inși. Oricum, pleca, își asuma orice s-ar fi putut întâmpla.

O trăsură mare, cu prelata albă de pânză, trasă de doi cai, ajunge lângă Cati. Trăsura era condusă de un vizitiu, nu de Caesar. Vizitiul îi dă "bună ziua!" și îi face semn să intre. Imediat, ușa trăsuri i se deschide. Rămâne puțin cu ochii fixați la cai. Erau foarte bine îngrijiți.
Își puse în mine "Dumnezeu m-o ajuta" și se urcă. Înăuntru, bineînțeles, era el. Se salutară, își strânseră mâinile, după care Caesar i-o sărută. Pe buzele lui rămase un gust sărat, ușor amar.
Trăsura pornise. Simțindu-se în siguranță, Cati stârni începutul unei discuții. Povestind tot drumul.
Văzând cum se întunecă, cum orele trec, Echaterin își dădea abia acum seama cât de departe locuiește Caesar și că, nu are cum să se întoarcă următoarea zi.

Soarele era ascuns acum după dealuri. Pe cer erau împrăștiate diferite culori care în acel moment formau cel mai frumos peisaj. Culorile calde se îmbinau unele în altele prin nori, învăluind cerul. Caesar trase perdeluța de la geamul trăsurii ca să poată privi amândoi. Acum stăteau unul lângă altul, bărbatul îmbrățișând-o pe Cati. Ochii lor priveau un foc. Un foc alcătuit din culorile cerului și a materiei lor.