Make me | 2

Capitolul 107

"Nu, nu ai de ce să-ți ceri scuze. Continuă ce aveai de spus." L-am încurajat, zâmbind timid. Chiar nu mă deranjează că-mi vorbește despre Lucas. Acela a fost doar un impact pe care îl am în general atunci când îmi amintesc de el.

Au trecut o săptămână de când am avut acel incident de la petrecere și l-am sunat, și de atunci nu am mai vorbit cu el deloc. În concluzie, nu l-am mai văzut de două săptămâni și nu am vorbit de o săptămână...dar chiar și atunci când am vorbit, nu a fost o conversație adevărată, eram beată și aproape inconștientă de ceea ce spun. După atâta timp, mă simt îndreptățită ca tot ce ține de el să aibă un impact puternic asupra mea. Vreau să spun, mi-e al naibii de dor de el și nu pot să fac nimic în legătură cu asta.

Mă bucur, totuși, că Nathan mi-a ascultat dorința și m-a adus în Seattle pentru vacanță. El a plecat înapoi în Pullman, la Kayla - sau Mikayla, cum îi spune el - și nu am mai vorbit cu el prea mult de atunci. Timpul pe care l-am petrecut aici au fost cu părinții mei, câteva seri chiar și în prezența lui Dylan, iar acum, în compania lui Justin. Aș minți dacă aș spune că nu mi-a lipsit nici măcar puțin. Chiar dacă nu îl consider nimic mai mult decât e nevoie, îmi este amic și prietenia noastră e chiar simpatică.

Ieri seară m-am întâlnit întâmplător cu Sarah. A fost o întâlnire atât de ridicolă și incomodă. Săraca femeie nu pricepea nimic. Nu pricepea de ce sunt în Seattle și de ce nu sunt cu Lucas. Când i-am spus că Lucas este încă în Madrid, a părut mai împânzită ca niciodată. Nu mă gândeam că n-a anunțat-o nimeni despre ceea ce s-a întâmplat acolo, iar eu nu am fost în stare să o iau de la capăt și să-i explic totul, așa că m-am scuzat și i-am spus să-i ceară explicații lui Lucas. Cât despre tatăl lui Lucas, respectiv fostul ei soț, Federico, nici măcar nu am îndrăznit să menționez ceva. Nu e treaba mea și nu ar trebui să fiu eu cea care îi spune marea veste.

"Ei bine, nu mai e neapărat ceva anume de spus, ci doar că Lucas m-a ajutat în toate felurile posibile. Mi-a fost alături mereu. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat și mi-aș fi dorit ca lucrurile să stea altfel. Sper doar că o să reușesc să vorbesc cu el în curând și că o să treacă peste asta. Chiar nu vreau să stăm certați pentru totdeauna."

"Nu veți sta certați pentru totdeauna. Când se va întoarce, veți vorbi și veți lămuri totul, îți garantez."

Știu că vor lămuri situația, dar nu sunt sigură dacă Lucas va uita vreodată toată întâmplarea asta. Așa cum nici eu nu aș putea să o uit.

Justin a ajuns în cartierul său care încă îmi dă o stare dubioasă. A parcat mașina acolo unde o parchează de obicei, iar apoi m-a îndemnat să ies din mașină. Împrejurimile arată la fel, doar că sunt înzăpezite, iar copacii sunt goi.

"Cartierul tău îmi dă o stare foarte ciudată." I-am spui lui Justin alăturându-mă lui pe trotuar.

"Nu-ți face griji, e unul din cartierele sigure, deși nu pare." Când i-am simțit palma pe spatele meu, nu am știut ce să fac așa că m-am prefăcut că nu simt și nu observ nimic.

Am urcat până la apartamentul său cu liftul, cu toate că Justin a insistat să urcăm pe scări și să nu mai așteptăm după ascensor. Am făcut cum am vrut eu, bineînțeles.

"Intră, fă-te comodă. Eu merg să îmi iau lucrurile și mă întorc." Justin m-a anunțat, gesticulând emoționat cu mâinile prin sufrageria sa. Sufragerie care îmi amintește de...Mai bine nu îmi amintesc, de fapt.

M-am așezat pe canapea, scoțându-mi din geantă câteva notițe pe care le am și niște pixuri. Am răsfoit puțin caietul, așteptând nerăbdătoare ca Justin să se întoarcă.