Poveşti înlănţuite

@Madalina822 (II)

          Se împletici până la ea, se aşeză în genunchi şi îşi odihni capul în poala ei.

          Îi părea rău pentru ce făcuse, ştia cât de important era foaia de hârtie pentru Mira. Era răspunsul unei facultăţi la care ea tocmai ce aplicase.

          Părea disperat din cale afară şi nu de răspunsul afirmativ din plic, ci de faptul că ea va pleca iar distanţa dintre ei îi va face să nu-şi mai amintească unul de celălalt.

          O vreme, liniştea se lăsă asupra lor şi gândurile lor zburară libere. Dar, după o vreme, el îşi ridică privirea spre ea şi o prinse de mâini, privind-o rugător.

          Erau multe vorbe nespuse, întâmplări nepovestite şi, cel mai mult, trecutul ei despre care el nu ştia nimic, iar ea nu vorbea despre asta.

          — Ce ai făcut?

         Mira plangea, se simţea sleită de puteri şi credea că a ajuns punctul în care toată munca ei depusă se va transforma în scrum. Nu mai avea nici o forţă... Ar fi vrut să-şi retragă mâinile din ale lui, nu mai putea.

          — Cum poţi să arzi plicul? Spune-mi, cum? Măcar ai văzut răspunsul? Spune-mi, l-ai văzut?

          Se răţoia la el. Știa că venise momentul în care va juca totul pe o singură carte... Fie câştiga, fie pierdea, nu mai erau alte posibilităţi.

          — Da, l-am văzut, dar nu am de gând să suflu o vorbă până nu îmi spui tot, tot ce mi-ai ascuns de când ne cunoaştem. Uită-te la mine, Mira! 

          Din buzunarul hainei scoase un inel. 

          — Vreau o viaţă împreună cu tine! Nu o vreau cu secrete... Aud vorbe, Mira! Lumea vorbeşte... Ne ascundem de ceva vreme, dar gura lumii nu o putem astupa. Te rog, povesteşte-mi!

          Ochii Mirei îi fixau pe cei ai lui Robert. Îl privea cât putea de sincer, voia cumva să şi-i tatueze pe suflet... Era convinsă că era ultima dată când îi va vedea.

          Trase aer în piept pentru curaj. Era hotărâtă să încheie toată acestă situaţie şi, într-un fel sau altul, viaţa ei, a lor, să-şi continue cursul. Simţea cum ochii i se umezesc şi îşi dădu drumul la glas.

          — Sunt o curvă! Rostise brutal cuvintele. Mă lupt de mult timp să scap.

         Părea foarte hotărâtă din felul în care vorbea. Îşi fixă un punct în care privea, nu voia să o întrerupă privirea plină de reproş a lui Robert, sau cel puţin aşa credea ea.

         — Vecina de vis-a vis e mătuşa... Soţul, meu, mă rog peştele meu - în fine, spune-i cum vrei - o plăteşte să îi dea raportul cu ce fac în fiecare zi. Povestea este lungă, Robert, nu cred că ai avea timpul şi nervii necesari să asculţi, ideea e următoarea, am şi un copil, pe care îl ţin cât pot de departe de ochii lumii şi de gura acesteia. Ce vreau să îţi spun şi să te asigur este că, de când te-am cunoscut, am început să negociez cu soţul meu pentru libertatea mea şi sunt aproape de a o câştiga. Plec de aici şi nu discut nimic cu nimeni. Îmi iau şi copilul şi asta este.

          Strânsoarea mâinilor lui calde începu să slăbeasca. Mira simţea că totul se prăbuşeşte în jurul ei, dar îşi retrase braţele cu demnitate, se ridică şi se duse la baie. Nu ieşi de acolo până nu auzi uşa de la intrare închizându-se.

***

         Robert rămăsese şocat de tot ce auzise. Se gândise la ce e mai rău, dar aşa ceva nu-i trecuse prin cap. Ar fi vrut să mai ceară explicaţii, dar nu mai putea sta... Nu acum.

          Viaţa Mirei fusese un adevărat montagne russe, când era sus, când era jos... Pe soţul ei îl cunoscuse la o petrecere. El o fermecase, dând dovadă de cavalerism şi de bune maniere. Fiind la o vârstă fragedă, şi cu părinţi ce nu prea îi intersa soarta copilului lor, comportamentul lui o copleşise şi o subjugase fără prea mare efort.

          A convins-o să se căsătorească cu el şi să renunţe la şcoală, apoi a urmat greul. Încet, încet i-a propus să facă anumite favoruri bărbaţilor - aşa zişi prieteni - iar când refuza primea o bătaie soră cu moartea. Copilul a apărut ca rezultat al unui viol. El nu şi-l dorea, de aceea Mirei i-a fost uşor să rămână alături de fiul ei.

          Mira, deschise încet uşa băii şi călcă pe covorul moale al livingului. Pe măsuţa de cafea era plicul neatins şi inelul.

          Poate mai am o şansă, asta în cazul în care nu l-a uitat, gândi ea şi se lăsă pradă sentimentelor ce tăiau în sufletul ei precum în carnea vie.

          ***

          Zilele se scurgeau fără să ierte pe nimeni, şi cursul vieţii îşi urma drumul. Mira îşi făcu bagajele, luă copilul, iar soţul ei o eliberă. Părăsi oraşul fără prea multe regrete, singurul pe care îl avea era: ce-ar fi fost dacă? Era legat de Robert. Se instală într-o micuţă garsonieră ce devenise oaza ei de linişte.

         O seară liniştită, cu cer senin şi aer curat, fu momentul în care liniştea micuţei garsoniere se sparse de sunetul soneriei.

          Ochii Mirei se măriră când văzu statura din uşă, era Robert, un buchet mare de flori îi acoperea chipul dar ea îl recunoscuse după mâini.

         — Bună seară, domnişoară studentă, au rămas poveşti nespuse şi un inel... cred!

         Vocea bărbatului răsuna lin în urechile ei şi-i ungea sufletul precum un balsam. Toată fiinţa ei îl primea cu bucurie şi sufletul i se opri din sângerat.

          Drumul ce urma să-l păşească părea să fie unul lin, şi indiferent de spinii crescuţi pe margini, ştia că deciziile pe care le va lua, vor scrie de acum înainte istoria, prezentul, viitorul!